Din viață

Eu si cu mine, de mana

Sa te iubesti. Sa ma iubesc, adica. In ultimul timp tot mai des o auzim. Prima reactie, de obicei, e: Da, ce, eu nu ma iubesc? Apoi, dupa vreo 30 de secunde de introspectie: Da’ cum e asta sa ma iubesc? Dupa inca un minut: Eu nu stiu ce inseamna sa ma iubesc.

Si cade cortina.

Al doilea act se deschide cu o iesire solo pe scena si o arie din astea, de se zguduie peretii, viata. Explodeaza reactorul atomic si moare totul in jur. Si incepem sa ne iubim cu daruire, cu abnegatie, cu patos, cu egocentrism! Suntem in stare sa ne sarutam pasii, sa ne mangaiem umbra, sa ne imbatam de la fiecare cuvant pe care il rostim. Ma iubesc!

Si asta pana la depresie. Stati pe pace, de la asa o iubire, ea va veni cu primul tren.

Eu am inceput povestea cu iubitul de sine acum cativa ani. Cand am descoperit ca habar n-am ce inseamna sa ma iubesc si, respectiv, habar n-am ce inseamna iubirea, am citit in fuga cateva articole, cu pasi si retete, si m-am apucat de iubit.

Formula era simpla – tot ce fac, tot ce spun, oricum arat – sunt mega. Sunt o lenoasa, o neispravita, o tipa agresiva si plina de frustrari? E ok, ma iubesc asa cum sunt! Sunt o fricoasa, o incapabila, o faloasa, o ignoranta? Si ce? Eu ma iubesc!

Mi-am acoperit apatia, agresivitatea, esecurile, confortul nesanatos cu plapuma moale si calduta a iubirii de sine. Sau ceea ce intelegeam a fi iubire de sine. Ma simteam ca o Regina a Universului in depresie, eu, insa, oricum ma iubeam, bleaga si oloaga cum eram, in asteptarea mantuirii, care, de dorit, sa vina de la un tip cu patratele pe burta, tatuat, cu barba, destept si asigurat. Da voi ce, ati crezut ca eu nu cautam cai usoare? Singuraaaaa e ataaat de greeeeeeuuuuu de facuuut cevaaaaa.

Si el a venit. Chiar de ziua mea. Pentru ca, daca ceri, chiar si te da. Si totul a fost conform unei instructiuni bine scrise, pe care am urmat-o intocmai. Violenta emotionala prin care am trecut, m-a trezit. Aveam doua optiuni – ori ma las si mor, ori fac ceva cu mine. Si atunci am inteles ca nu stiu ce sa fac. Ca habar n-am cine sunt. Ca nu inteleg cum e sa te iubesti, sa te ingrijesti. Cum e sa te accepti pe deplin, sa nu te judeci, sa te respecti, sa-ti cunosti valoarea si locul, dar si sa vrei sa evoluezi, sa cresti, sa cunosti.

Si atunci, in urma unei discutii cu o femeie careia m-am destainuit, am descoperit ca este un loc in mine care e gol si ca in acel loc trebuie sa traiasca Mama.

Anume Mama, nu mama reala ca ne-a nascut si crescut. E vorba de Mama interioara, care trebuie sa fie, dupa spusele Clarissei Pinkola Estes, o Mama destul de buna, nu foarte buna si nu mama-vitrega, ci o Mama destul de buna, care ingrijeste, dar si ofera libertate copilului, pentru ca acesta sa aiba curajul sa porneasca la drum, iar drumul intotdeauna este initiere.

Am inceput sa-mi fiu Mama. Am trecut printr-o experienta de regresiune, in care am trait toate etapele vietii unui prunc. Eu m-am maternat, la propriu. M-am tinut in brate, m-am leganat, m-am lasat sa plang, sa dorm, sa ascult povesti. Eu mi-am adus Mama acasa. Acest proces a fost ghidat din interior, a fost o pornire fireasca, o vindecare venita atunci cand totul s-a rupt si credeam ca asa va ramane.

Intre timp, am inteles cateva lucruri: psihicul nostru are solutii pentru orice situatie, el este plastic, nemarginit si stie ce e mai bine pentru noi, chiar daca raspunsurile generate de el pot sa doara; iubirea de sine este rezolvarea pentru orice situatie din viata exterioara, totul trebuie raportat la ea, iubirea de sine trebuie sa fie masuratoarea tuturor lucrurilor; dar iubirea de sine nu este auto-admiratia oarba, egocentrica, iubirea de sine este cunoasterea adevarului despre sine, acceptarea lui fara judecata si dorinta de transformare.

Cand descoperi izvorul iubirii de sine, cand o regasesti pe Mama, cand il aduci acasa pe Barbat (atentie, e vorba de Animus, inconstientul masculin) si el te iubeste, viata se schimba. Pas cu pas, caramida cu caramida, in interior se construieste o cetate. O cetate solida a sinelui.

Cum se manifesta practic iubirea de sine? Prin ascultarea atenta a propriilor necesitati, prin grija constienta pe care o aduci propriului corp, prin evaluarea treaza a aptitudinilor pe care le ai si printr-o privire tot atat de treaza spre directia in care trebuie sa le dezvolti. Prin intelegerea a ceea ce esti, a ceea ce trebuie sa schimbi, a ceea ce poti sa schimbi si a ceea ce trebuie sa protejezi.

Iubirea de sine este respectul profund pentru viata pe care o porti in tine. Tu, in tine.

Da, nu e usor. Dar asta e cel mai frumos lucru care ni se poate intampla in viata – sa ne tinem de mana pe noi insine.

 

Imagine: David Cohen

 

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 22