Jurnal

Eu am un vis, sa am mainile libere

Eu am un vis. Sa dispara retelele de socializare si toate chaturile. Sa ma trezesc intr-o dimineata si sa nu mai fie Facebook, Skype, Instagram, Messenger.

Vreau ca oamenii sa vorbeasca fata in fata. Vreau sa dispara emoticoanele. Statusurile. Comentariile. Fotografiile pentru care totul a fost aranjat „a la naturelle” jumate de zi. Selfie-urile.

Vreau sa dispara mesajele trunchiate. Vreau sa nu mai stiu cand a fost citit mesajul meu. Si daca a fost citit.

Vreau sa primim si sa trimitem scrisori. Pagini scrise cu mana tremuranda, cu cerneala imprastiata de vreo lacrima. Cu pata unsuroasa de la placinta ce o mancam in timp ce scriam. Vreau fire de par in plic. Frunzulite. Flori uscate. Vreau sa ghicesc nervozitati si sentimente in formele literelor. Vreau sa miros hartia. Vreau sa am ce pune sub perna. Ce rupe. Peste ce boci. Vreau, intr-un moment de disperare, sa am cu ce-mi sterge fundul.

Vreau sa ma intalnesc seara cu oameni si sa vorbim. Despre literatura, despre filme, despre creierul uman, despre emotii. Despre ceea ce simtim. Despre ceea ce ne doare. Despre ceea ce iubim, visam. Despre casa noastra. Despre noile tapete. Despre cum ne place sa prajim cartofii. Despre muraturile tatei si placinetele mamei.

Nu, nu vreau fotografii cu muraturile tatei. Vreau sa vorbesc despre ele. Fata in fata, pana noaptea tarziu. In fum de tigara, pahare de vin, ras aiurea. Vreau sa ma uit in ochi atunci cand invoc placinetele mamei. Vreau sa simt emotie atunci cand povestesc despre tapetele bordo in dunga aurita, la care visez.

Vreau sa aud cum cineva imi striga „Hei, hai mai taci, lasa si pe altcineva sa vorbeasca!”.

Vreau sa fiu intrebata de ce tac, de ce sunt trista, de ce imi stralucesc ochii. Vreau sa fiu tachinata. „Imi pare ca Diana noastra e indragostita”. Vreau sa se rada de mine si eu sa rad de altii. Vreau sa ne tinem echilibrul cu ajutorul peretilor.

Vreau sa nu mai butonam, in timp ce ne vorbim. Vreau sa gesticulam. Pentru ca mainile noastre sunt libere.

Vreau sa ma trezesc dimineata si sa nu mai pot de dor. Si sa adun toti banii gramada si sa alerg sa-mi cumpar un bilet de avion. Pentru ca altfel n-as putea trece prin toate despartirile din viata asta.

Eu visez sa explodeze toate aceste retele in care oamenii stiu ca ne cunosc atat de bine. In care am devenit atat de familiari unii cu altii si ne batem virtual pe umar, in timp ce singuratatea ne macina oasele.

Eu visez la o dimineata in care ma voi uita pe geam. Si toti se vor uita pe gem. Apoi ne vom bea cafeaua sau ceaiul. In liniste. Sau poate cu murmurul stirilor radiofonice. Sau ecoul televizorului. O dimineata in care am iesi din casa si nu am sti ce crede Xwetty Butcm despre noi.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 16