Maraton

FĂRĂ EA…

Ştii, când îmi beau ceaiul în singurătate, mă fură trecutul şi îmi amintesc de un troleibuz trist, îmi amintesc de nişte scări, multe, multe… Cred că niciunul dintre studenţii care au locuit în “campusul universitar” de la Malina Mică nu au ştiut cu precizie câte sunt.

Povestea mea nu e altfel. Eram  o mucoasă la 19 ani, izolată de univers, mai mereu tristă şi preocupată de orice, ore, cărţi, dar nu şi de ceea ce se întâmpla în jurul meu. S-a întîmplat aşa că mai mereu întâlneam una şi aceeaşi persoană, care îndrăznea să mă privească în ochi şi eu îmi spuneam de fiecare dată, cât de îndrăzneţ trebuie să fii ca să o faci fără ca să clipeşti.

Am avut un prilej deocheat de a sta o noapte întreagă cu el  în sala de lectură, ce-i drept din vina unei aşa-zise prietene, dar asta e o alta poveste… A fost noaptea de cotitură, eram doar noi doi, am intrat mută, am învăţat mută, el mă privea enervant de insistent, iar mie în minte îmi juca cu nervozitate o idee nou-nouţă şi tâmpită, Doamne ce-o fi cu el, de parcă ar fi omul meu, bărbatul meu.

La ora 5 şi ceva a ieşit cu cărţile după el şi mi-a strigat, somn uşor, domnişoară…

Din seara cu pricina îl ocoleam, aveam o frică prinsă de suflet de privirea sa şi de întâlnirea noastră. De fiecare dată când îl zăream, fugeam ca  o copiliţă sau priveam “hai-hui” pe pereţi.

Mai mereu îmi ziceam, că de, ce îşi închipuie omul ăsta, dacă e “machoman”, i se permite orice, ş-apoi de ce s-ar uita la mine, la o amărâtă de mine (minte de găină).

Întâmplare hazlie când din motive obiective, salutîndu-l pe colegul meu, aparent a fost un salut pentru el. Oh, da, am uitat să zic că era om mare, era în ultimul an la facultate, ce mai!

Au trecut zilele, nu am dat importanţă, nu eram de nasul lui, sau el nu era de nasul meu, nu mai ştiam nici eu.

În dimineaţa neagră din viaţa mea, Dumnezeu a uitat de noi şi nu ne-a salvat, copii proşti, tineri şi atât de dragi.

Niciodată nu-mi permiteam să întârzii, oriunde nu aş merge. Era o zi deosebită, aveam ore la fac doar de la  12 şi 30, dar mă grăbeam să ajung în timp util, pentru a mai citi câte ceva în sala de lectură. Îl zăresc în mulţimea din prima staţie de trleibuz şi gândesc, ei nuuu, n-o să-ţi meargă, mă fac nevăzută şi neavând încotro, mă reţin în mod intenţionat, pierd troleibuzul în care a urcat. Cu inima revenită acasă, urc într-un altul şi ajung în staţia celui de-al doilea trol (făceam schimb de 2 pînă la facultate), nu caut mult să mă uit în lături şi urc liniştită.

– Mergi la facultate?!

Ptiu-ptiu, în sân, de speriată ce am fost să-l văd, a fost de parcă am văzut o fantomă, frumoasă fantomă…

– Da.

– Mă bucur că ne-am întîlnit, credeam că nu te mai prind, ştii, eu absolvesc acum facultatea, şi-apoi cine ştie dacă ne mai vedeam vreodată…

– ?

Privire de om pierdut şi nu pot spune nimic, cuvintele jucau atunci o “Ciuleandra” în mintea mea.

– Zic, mergi la ore?

– Da, merg la ore, tu?

– Sunt acum la orele de practică.

– Iată cum!?

Iată de ce eşti într-atât de “filibit”, îmi zic eu în gând.

– Cobor degrabă, dar sper să ne revedem?!

– Baftă.

– Voi intra la un ceai, dacă nu e cu bănat?

– Să ai o zi reuşită în continuare, bolmojesc eu.

Merg cu mintea în sac, dă-l încolo, nu mai vine el la un ceai, cum nu vine capra în farmacie şi în aşa fel mă fac a uita pătărania.

A  trecut ca  şi o săptămână de la incident, era zi de weekend, seara. Îmi vedeam de gospodărie, rufe şi altele. Bătaie îndrăzneaţă în uşă. Da, răspund eu, dar mă gândesc cine-o fi, nu aştept pe nimeni. Darămite…

– Am crezut că un ceai fierbinte e un motiv frumos ca să ne cunoaştem.

Unu, eram cu rufele în lighean, doi, cuvintele se luaseră iarăşi de mână cu bătăile inimii.

– Intră, pun acum de-un ceai.

Norocul meu că am mai mereu în casă prăjituri de rezervă, ce mai noroc…

Dragoste albastră. Dragă şi trecută.  Un troleibuz ne-a pierdut, ne-a furat lumii.

Povestea mea a fost una frumoasă, dar ireparabil de tristă, noi am fost doar atît cît se spune în cuvintele lui Marin Sorescu, Poveste –

Sufletul tău funcţionează cu lemne,/Iar al meu cu electricitate./Dragostea ta umple cerul de fum,/A mea e din flăcări curate.

…Totuşi vom mai merge împreună/O bună bucată de pământ,/O bună bucată de cer,/O bună bucată de lună.

…Până când ne va ieşi în cale/Sfânta Vineri.”

Şi câte nu s-ar spune, a fost şi este iubire, indiferent de circumstanţele de timp, loc şi persoane.

Pentru că am fost provocată să iubesc. Să caut o explicaţie pentru fiecare cuvânt scris într-un mesaj banal şi să constat că psihologia unei relaţii de succes e îngropată la sute de km depărtare de cele scrise şi citite de către noi.

Avem nevoie de prea puţin pentru o mică fericire, să vină, să fure şi să rămână cu tot cu băcănia sa, cu condiţia că cel care fură nu e un consumator mediocru.

Clipele în care străzile unui Chişinău de ieri şi azi te provoacă să cauţi în fiecare trecător un om pereche şi să revii la cele triste atunci când conştientizezi că nimeni şi nimic nu te mai scoate din hibernare, dintr-o dulce-amară llibertate.

De ce nu avem puterea să depăşim o aşa-zisă ”iubire trecută de ani buni”, suntem plictisitori sau e o legătură cu universul şi divinul în toată treaba asta? Şi mi s-a râs mereu în faţă pentru prea mult romantism, cică iubirea nu rezistă pe pământ decât pentru secunde numărate şi, într-un final, nu există.

Şi dacă nu există, de ce mai revenim în timp cu gândul la cei şi cele care ne-au provocat să iubim [trăim] dincolo de cuvinte?

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 20