Părțile corpului

De ce #farazahar si cum ma simt dupa

Cand s-au incheiat cele doua saptamani #farazahar, m-am trezit intr-o dimineata tulburata de un vis plin de simbolism. Se facea ca eram intr-o tara latina, cu barbati chipesi, muzica languroasa si umbrelute pentru cocktail. Intrasem intr-un local – multa lume, mult fariniente, multe femei frumoase si pahare cu lichide colorate. Si cand colo, de dupa colt, cum ar veni din bucataria localului, apare un chelner care scoate, ca dintr-o palarie de magician, platouri pline cu deserturi cremoase – portii gigantice, creme care se revarsau din cosulete, ca dintr-un colt al abundentei, albusuri zbatute, ciocolalat, zahar ars… Sufletul meu canta. Inima tremura de fericire. Si cand colo, incep sa ma sarut cu chelnerul…

 

Rog pe cei care se simt psihanalisti in adancul lor, sa se abtina de la interpretari.

 

Doua saptamani fara zahar a fost mai degraba un fel simplu si accesibil de a numi cele 14 zile in care am ales sa nu mananc produse dulci – prajituri, biscuiti, bomboane, copturi etc. Dar #farazahar nu a inseamnat fara zahar 100%, deoarece zaharul este prezent practic peste tot, de la painea pe care o cumparam in magazin, pana la ciocolata pe care e scris 95% cacao. Totodata, #farazahar nu a insemnat nici ca renunt la fructele proaspete, care tot sunt dulci, sau la fructele uscate, pline de glucide. Pentru mine, cele doua saptamani #farazahar a fos perioada in care sa imi controlez poftele si sa inteleg de unde mi se trag momentele de necesitate acuta de a baga ceva moale si dulce in gura.

 

In ultimul timp, pana la cele doua saptamani fara dulce, cand incepeam sa simt dorinta excesiva de a manca o prajitura, dam la o parte aceasta intentie, care ma acapara ca o nebunie, si inceram sa vad ce se ascunde dincolo.

 

De ce vreau atat de mult acel cosulet cu crema? Pentru gustul sau? Pentru calitatile sale nutritive? Pentru ca dupa ce il mananc ma simt mai bine in corpul meu? Pentru ca imi ofera un boost de energie? Sau poate cosuletul cu crema ma face sa ma simt cumva anume? Cum ma face sa ma simt cosuletul cu crema?

Cosuletul cu crema/trufa de ciocolata/bolul cu inghetata cu sirop de artar si multa scortisoara/tarta de mere cu mult unt si caramela, ma fac sa ma simt in siguranta, la caldut, in molicel, acolo unde nu vin toate aceste ganduri despre moarte, boli, razboaie, viata fara sens, esec, lupta continua. Unde pot sa ma relaxez, sa ma simt din nou mica si protejata. Unde e dulce, ca in bratele mamei.

 

Da, un simplu cosulet de 5 lei imi poate asigura toate aceste sentimente, pret de un minut. Acest cosulet nu este altceva decat surogatul starii de bine, pe care, din lene, nu mai vreau sa o cultiv prin alte metode. Un dop care sa astupe gaura neagra a anxietatii mele, a lipsei de vointa de merge mai departe, a fricii in fata esecului. Pentru ca un cosulet cu crema nu vine niciodata singur – el vine cu starea de agitatie de a ajunge mai repede acasa, intre patru pereti, de a te ascunde de lumea asta mare si rea, de a te cocoli in cel mai idepartat colt al patului, intre perne moi, langa o lumina slaba si a reveni la starea de  larva din coconul moale si pufos. Si asta e ok, noi toti avem momente in care vrem sa ne ascundem de lumea mare, sa revenim in burta mamei, sa fim leganati de pasi moi si voci tamizate. Insa, cand dorinta aceasta devine omniprezenta, cand ea iti inlocuieste toate celelalte dorinte – apare o problema.

 

Cand am dat draperia la o parte, dupa cosuletul cu crema, se intindea o noapte fara sfarsit. Iar mie imi era frica sa ies acolo.

Paradoxul pe care il traim noi, oamenii de azi, este ca usa spre noi insine este baricadata si mesajele de dincolo ajung la constiinta noastra greu si destul de tarziu. Pentru a intelege ca nu mai sunt bine, ca imi inlocuiesc viata, care e plina cu de toate – esecuri, riscuri, reusite, pierderi – cu un surogat de 5 lei, care imi ofera starea efemera de protectie, a trebuit sa descopar, cu amaraciune si nitel dezgust, ca mi-a crescut burta, partea corpului meu cu care intotdeauna ma laudam ca nu creste. Si doar aceasta nefericita descoperire si profilul meu in oglinda, in care eu, o femeie de 34 de ani, neinsarcinata, vedeam cum o bucata din corpul meu a luat dimensiuni nesanatoase, parca venind sa-mi dovedeasca ca nu mai sunt stapana pe mine, m-a facut sa vreau sa ma opresc.

 

Doua saptamani #farazahar au fost doua saptamani de sevraj, timp in care am trait in continuare intr-un mediu in care deserturile sunt ceva normal, unde se coc dulciuri o data la cateva zile, cu depozite de de bomboane, ciocolate, halva si napolitane, aceasta realitate insa devenind deja lispita de ispite. Pe masa sunt niste ciocolate. Ok, sa fie.

 

Cateva cititoare m-au intrebat daca am slabit, daca m-am cantarit. Nu stiu daca am slabit in kilograme. Si nu ma intereseaza. Niciodata nu ma cantaresc. Cantarul meu sunt eu insami. Atat timp cat ma simt bine in corpul meu, cat pot ridica scarile fara a simti disconfort, atat timp cat unele ganduri nu ma sperie, nu ma fac sa ma tem sa traiesc, inseamna ca totul e in regula, iar eu arat bine, indiferent de cifra de pe cantarul electric.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 19