Din viață

Femeia care nu poarta sutien

Sunt zile, cand mai gandesc in romana. Cand mai scriu in limba in care am facut scoala. Nu a fost materna, transferata cu laptele mamei, nu. Sunt bilingva. Si pretul bilingvismului, un pret dramatic – noi invatam sa suferim dublu, in doua limbi. Bilingvismul mai are un pret: noi nu prea suntem nationalisti, noi suntem ai tuturor si totodata – ai nimanui.

Si totusi, cand culeg un numar de telefon la serviciu, soptesc numerele in romana. In oficiul meu nimeni nu o vorbeste, si o soptesc de parca ma ascund in ea. In limba mamei.

Traiesc intr-o tara straina de 3 ani. Uneori ma simt un om al universului. Cu toate astea, mai gandesc moldoveneste. Cand vad o femei mai putin chitita pe strada, nu reusesc sa prind gandul de coada si el zboara. Ei, unde s-o uitat asta de dimineata? Si apoi ma revolt in sine – da tu cine esti sa critici? Apoi ma simt vinovata ca ma ocarasc. E vocea tuturor femeilor adunate in mine.

O bunica care mi-a infiltrat, cu ciresele ei dulci varatice, revolta fata de traditional. Pentru ca ea urmeaza acest traditional, ce-a zice lumea prea rigid.

O alta bunica mi-a lasat genetic dragoste de carte. Si probabil cei 175 de centimetri inaltime.

O strabunica poloneza, mutata probabil de-a sila, si alta moldoveanca, lasata fara sot prea devreme. Si cate si mai cate femei, care au trecut prin calvarul foamei, al razboiului, al divortului, al singuratatii, al cancerului. Femei care au fost infiate de rude, lasate de tati, uitate de copii.

Eu am purtat pantofi cu toc inalt multi ani, urmand-o pe mama. Asta a fost si ramane dragostea mea din totdeauna, insa plecand din Moldova m-am dezis de aceasta identitate. Mi-am luat ghete, si m-am facut mai mica. Mai putin observata in multime, mai putin extrovertita, m-am gandit eu, mai putin cunoscuta.

Pantofii fara toc mi-au dat libertatea sa calatoresc mai mult. Sa alerg din activitate in activitate mai rapid. Mi-am dat seama, dupa 3 ani in Grecia, unde nu aveam un fir de om apropiat in primele zile, ca cunosc atata lume, cat nu am cunoscut in micul meu oras.

S-a adeverit ca… Tocurile nu erau identitatea mea.

Moldova nu era identitatea mea.

Numele meu de familie, schimbat si abandonat, nu este identitatea mea.

Am inteles ca singura, printre straini, am putut fi orice mi-as dori. O femeie independenta si degajata. O fetita care si-ar dori o familie traditionala. O straina in cautare. Iubita. Amanta. Europeanca, sau femeie din est. Moldoveanca, romanca, ucraineanca. Orice.

Iar eu imi doresc sa fiu femeia de vis-a-vis, pe care o vad in fiecare dimineata. Femeia cu parul rosu, sanii plini, in blugi si ghete. Femeia care nu poarta sutien de ceva timp.

Femeia, pe care o admir in fiecare dimineata in oglinda.

Femeia care am devenit.

Text: Cristina Hiraeth
Foto: Christopher Campbell

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 13