Din viață

Greața

Greață. Greață. Greață. Cu cât mai adânc sap în interiorul meu, cu atât mai multă substanță tulbure , vâscoasă și dureroasă găsesc. Nămol, e atât de mult nămol, încât uneori mă tem că o să mă înghită. Și eu o să mă scufund ca într-o mlaștină. S-a adunat în entitatea mea timp de 30 de ani: ură, supărare, furie, durere, dezamăgire, disperare. S-au strâns. Și nici prin cap să-mi treacă să le eliberez. Le-am lăsat să facă parte din mine, ca și cum asta ar fi trebuit să fie. Fără să mă întreb dacă îmi fac bine. Dacă fac bine celor pe care-i iubesc.

Oamenii pe care-i iubesc. Iubirea. Oare mai are loc ea în corpul meu? Oare mai am eu timp să o simt și s-o ofer dacă am dat atât de multă importanță rănilor?

Este. Eu știu că ea este. Doar că e astupată sub multe straturi de tristețe și durere.

Copilărie dureroasă. Atât de dureroasă încât nici nu-mi mai amintesc de ea. Am șters-o din amintirile mele. Doar așa am putut să mă protejez. Pentru că dacă aș fi lăsat-o să fie vie, m-ar fi inundat. Ar fi continuat să mă dezmembreze. Dacă nu mi-aș fi negat copilăria, ar fi trebuit să continui să-i acuz mereu. Pe mama. Pe tata.

S-o acuz pe mama că n-a știut să-mi dea ”iubirea necesară”, n-a știut să-și ierte străbunii. N-a știut să se iubească pe sine.

Dacă n-aș fi șters copilăria din capul meu, ar fi trebuit s-o condamn și azi încă.

Trebuia să continui să-l acuz pe tata pentru că și-a proiectat asupra mea rănile lui nevindecate: toată durerea, toată frica și neputința lui.

Am fost un copil nedorit. Au vrut să mă avorteze. Mi-au spus-o într-o glumă, când eram încă mică. Mi-au spus-o ca să-mi accentueze cât de importantă am fost, că au decis să mă lase să trăiesc, chiar dacă nu-și mai doreau un copil. M-au lăsat să trăiesc, pentru că eram ”eu”. Da, ei au ales să aibă doar doi copii: pentru că viață grea. Pentru că ei au avut prea mulți frați și nu voiau ca copiii lor să trăiască ceea ce au trăit ei, pentru că ei au fugit de rănile lor, de suferințele lor.

Când mi-au spus că prin capul lor a trecut gândul de a mă avorta, am simțit că ei vor ca eu să știu că nu trebuia să mă nasc. Chiar dacă ei au vrut să-mi spună altceva, au vrut să-mi spună că erau să facă cea mai mare greșeală dacă renunțau la mine. Eu am înțeles altceva.

E prima rană. E cea mai adâncă și cea mai dureroasă. Pentru că ea mi-a fost transmisă încă din corpul mamei.

Ești în uter, nici nu știi să respiri încă, nu ești nici bun și nici rău, dar începi să fii rănit.

Da, am fost un ”copil care am încercat să-mi demonstrez necesitatea și utilitatea de a fi”. Am citit destule articole la această temă. Și de fiecare dată mă îngrozea cum autorii vorbeau despre noi, ”copii nedoriți”. Toți vorbesc despre noi ca despre niște ființe inexistente, depersonalizate. Autorii vorbeau despre ”ei, acești copii”, dar eu știu, acești copii sunt și EU. Acești copii poartă un nume și au un chip. Și de câte ori mă uit în oglindă, eu îl văd.

Da, eu nu am existat doar pentru că sunt. Eu am tot încercat să demonstrez că sunt acel copil care poate fi iubit. Acceptat. Un copil care a meritat să nu fie avortat.

Am tot încercat să nu dezamăgesc, să demonstrez că sunt copilul corect ales, că merit să fiu iubită și să iubesc (deci, corespund criteriilor și descrierilor pe care le-au făcut autorii despre felul în care se comportă ”copii nedoriți”)

Și nu pot să spun că părinții nu m-au iubit, s-au n-au demonstrat aceste lucru. Adevărul e că eu, adică mintea și corpul meu au refuzat să accepte iubire.

”Frustrată, Laura, ești o frustrată!” De câte ori mi-a șoptit aceste cuvinte vocea interioară.” Taci Laura din gură, taci! Nu trebuie să știe nimeni cât de tare doare. E rușinos. Oamenii n-o să te înțeleagă, oamenii o să te învinovățească, ei o să te judece. Tu nu meriți să fii ascultată. Tu nu meriți să fii. Tu ești o ființă nedorită”

Și am tăcut, cât de tare am tăcut. Atât de urlătoare a fost tăcerea încât sentimentele mele au asurzit. Atât de surd și mut s-a făcut totul în interior, încât n-am mai putut să mă aud nici pe mine. Am înghețat. M-am trezit cu un mare gol în mine. Un gol de gheață. Au înghețat toate sentimentele, trăirile, încât nu mai știam – sunt moartă într-un corp viu, sau sunt vie într-un corp mort. Atât de goală și înghețată că nici lacrimile nu-mi mai curgeau.

Am învățat să uit despre tot ce doare. Am creat un mare zid de apărarea. Iar odată cu acest zid de protecție, am oprit nu doar durerea, am oprit și iubirea. În mine ea nu mai intra și nu mai ieșea. A rămas și ea după baricade. Pentru că era multă frică. Mi-era frică să dau și să iau ca să nu mai fiu nedorită sau o avortată.

Timp, mult timp nu simțeam vreun fel de iubire. Nici pentru părinți. Nici pentru copii. Nici pentru bărbatul care mă iubește. Nici pentru mine. Nu dădeam voie să intre și nici să iasă din mine nimic. Nici măcar ură nu ieșea, pentru că și pe asta trebuia s-o simt.

Greață. Greață. Greață. În fiecare zi mai vomit un strat de durere. Bucată cu bucată iese din mine. Pentru că sap. Cu cât mai adânc sap, cu atât mai tare doare. Și tot atât de ușor mi-e să respir. Să plâng. Să iubesc. Să simt. Bariera de protecție cade. Acum învăț să iert. Nu să mă ascund, nici să mă baricadez de durere. Pur și simplu încep s-o analizez. S-o ascult. Și ea devine mai puțin vâscoasă și mai puțin tulbură. Pentru că încep s-o cunosc. Așa cum e ea. Așa cum sunt eu. Și las loc cicatrizării. Și învăț să mă accept. Să-mi doresc eu existența într-un univers în care există oameni care au sentimente, care au răni și care știu să trăiască cu ele. Las lacrimile să curgă. Picătură cu picătură. A început să se scurgă apa din mlaștină, iar dacă apa se evaporă pe același loc apare pământ uscat. Unul care poate fi fertil, în care poți să pui semințe și să culegi roade. Roade gustoase și sănătoase.

Greață. Greață. Greață. Vomă. Vomă. Vomă. Greață. Mai vomit un strat de durere.

Text: Laura Grigore

Foto: Natașa Bujor

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 22