Jurnal

Iar. Din nou. A mia oara.

… si am plans.

Am pus capul pe pieptul ei, am inspirat adanc si m-am lasat. Era noapte. Geamul, deschis. Mana stanga imi era inclestata pe paharul de whiskey. Teacher’s e mai moale decat Ballantine’s, i-am spus.

Eu am baut atata in ultimele zile, incat as fi putut umple un butoi. Cu de toate. Dar nu, nimic nu m-a luat. Am amestecat, asa cum mama m-a avertizat sa nu fac niciodata. Dar am vrut sa fiu obraznica, rea, sa ies din cuvant, sa fiu rebela. Totul a fost bun. Tuica, vin alb, vin rosu, martini, coniac, sampanie, whiskey. Si de la inceput. Si toate impreuna, si pe rand. Ma intindeam noaptea in pat, cu telefonul intr-o mana si cu paharul de vin in alta. Poate de data asta? Dar nu. Ma culcam atat de treaza, ca puteam numara craterele de pe luna.

Unu, doi, trei… Si luna nu era de ajuns.

A trecut o zi, doua, trei, patru… Mi-am mutilat organismul cum m-a dus capul mai bine. Dar el s-a tinut. Asa cum se tinea de multe alte ori. „Pana cand?”, il intrebam eu.

Am pus capul pe pieptul ei. Ea si-a pus mana pe spatele meu si mi-a spus ca e ok. Ca trebuie sa plang. Atat cat vreau. Atat cat pot. Ca noi ne cunoastem de atatea veri. De atatea toamne. Ca nu mai nimic ce a ramas nespus. Si ca pot fi atatea planse.

… si s-a rupt.

Lacrimile mele faceau cale intoarsa. Sapau fantani in sufletul meu sfasiat. Curgeau in ploaie peste morminte. Acopereau schelete. Se lasau peste putreziciune. Dizolvau tot ce-am baut. Spalau ceea ce mai putea fi salvat.

Ochii mei s-au transformat in doua cratere de pe luna, ca cele pe care le numaram noptile de nebetie. Negre si adanci, ca ochii lui R., un vecin de-al buneilor. Cand il vedeam ca urca cu vaca la deal, ma ascundeam. Credeam ca e mort.

-Plangi. Plangi. Plangi, ingana ea, ca pe-o litanie. Eu imi auzeam bocetul de undeva de departe, cu picioarele in sus, si nu-mi recunosteam vocea. Nu stiam ca in mine exista astfel de note, ca sunt in stare sa port atata viata si, odata cu ea, atata durere.

-Te nasti, mi-a soptit. Te nasti.

Voiam sa-i spun, sa-i explic, s-o fac sa inteleaga ca nu mai pot. Ca nu mai vreau. Ca am obosit. Ca e atat de greu drumul prin tunelul ingust. Ca renunt. Ca de atatea ori am vrut sa mor, ca am uitat cum sa ma nasc. Cum sa imping. Cum sa ma scot de par. Cum sa ma trag la lumina zilei. Eu nu mai stiam cat va dura acest travaliu si daca voi avea forte sa-l duc pana la capat. Tot ce simteam era animalul din mine, intorcandu-se pe toate partile si urland in aerul rece de toamna. Atunci mi-am adus aminte ca nu mai sunt in padure, ci acasa, cu geamul deschis, si ca tanguiala mea se aude in toate blocurile care ne inconjoara.

… si nu ma puteam opri.

Stiam ca ea obosise. Ca maine e zi de lucru. Zi de scoala si de gradinita. Ca i-a intepenit mana cu care imi masa spatele, ca venise timpul sa fumeze, ca nu mai gasea cuvinte cu care sa ma descante. Ca in lumea mea aparuse o bresa si ca nu exista atatea lacrimi care ar umplea-o. Ea stia ca asta trebuie sa inceteze.

Dimineata m-am trezit intepenita de frig. Ma durea fiecare os. Degetele imi erau negre de la rimel si umbrele de pe pleoape. Ea plecase. Eu nu mai aveam ce plange.

 

Text: Diana Guja

Foto: Marvin Meyer

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 18