Din viață

”Iartă, uită, lasă-le acolo!”

Aparent sunt un om care nu poate fi rănit ușor. Atunci când cineva încearcă să mă încolțească, găsesc motive ca să-mi explic de ce oamenii se comportă așa, mă gândesc la rănile lor, la traumele și la bagajul emoțiilor trăite. Eu în general cred că oamenii rar fac rău premeditat, de cele mai multe ori, ei vor să se protejeze. Reacțiile lor sau lipsa reacțiilor sunt rezultatul experiențelor avute. Așa că nu sunt ușor de supărat.

Atunci când aud cuvinte urâte în adresa mea, sau simt priviri răutăcioase aruncate pe la spate, încerc să mă fac mută și oarbă. Refuz să le ascult, văd, simt, pentru că dacă o să-mi permit această slăbiciune, o să-i las să mă rănească. Iar atunci când sunt rănită, eu uit și iert greu, îi iert greu pe ei și mai greu mă iert pe mine…

Sunt un om care știe să sufere, uneori îmi place acest proces, da, probabil e o formă de masochism sau victimizare, iar în momentele în care simt că am ajuns la suprasaturație, ies din acea durere și fug. Fug departe, ca dracul de tămâie. Apoi, întâmplător, mergând prin aglomerația orașului pot să aud o muzică, să simt un miros sau poate în vis să-mi apară ceva, și înțeleg că rana încă este deschisă. Aceasta continuă să doară și simt cum seva din creierul și sufletul meu continuă să se scurgă pe alături, toate puterile se mobilizează pentru a neutraliza suferința. O nouă încercare a trupului de a cicatriza rana.

Te oprești în mijlocul orașului, auzi cum mașinile claxonează, vântul cum îți suflă în urechi și chiar dacă ești deja matură, mamă cu acte în regulă, revii în trecut, cu 20 de ani în urmă, când ești mică și fără puteri. Te trezești acolo, atunci… și… retrăiești momentul în care-ți juri să-i aperi pe toți cei mai slabi. Ești acolo, cu rana ta, plină de muci, lacrimi și ochi umflați de la atâta plâns. Ești mică și nu poți face nimic, ești blocată de frica pe care o simți. Te doare pieptul, nu mai poți respira, iar unicul sunet care te mai ține trează este vuetul înăbușit din urechi. Și nu mai știi – ești mică, ești mare, ești aici sau ești acolo. Cele două lumi pararelele au devenit una singură, trecutul și prezentul s-au întâlnit, iar frica și disperarea te blochează iar. Și tu înțelegi că n-ai uitat și n-ai iertat nimic, iar acea rană mai sângerează încă.

”Iartă, uită, lasă-le acolo!” – îmi strigă o voce din cap, ”nu pot, nu știu” – strigă o altă voce. Încerci să găsești vocea echilibrului, dar ea nu se aude, corpul tău e încă blocat – de frică, amintire și… durere.

Deschid ochii larg, încerc să ies din acest blocaj, îmbrac zâmbetul pe buze, îmi iau un ceai fierbinte, urc scările și înțeleg – fetița speriată e încă acolo, ea n-a dispărut niciodată. Unoeri, de frică ea fuge și tot de frică apare.

Poți să schimbi prietenii, casa, lucrul, țara, haina, dar fetița speriată n-o poți schimba. Ea e aceeași. Poate privirea e alta, poate zâmbetul e altul, dar ea e aceeași – mică, speriată și lipsită de protecție.

Text: Laura Grigore

Foto: Natașa Bujor

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: May, 19