Fete pe drum

Ideaal. Jurnal de bord V

Aseară nu s-a turnat vin în timpul gătitului. Mi-am încălzit o ceașcă de cafea și curățam cartofii pentru cartofi cu păstăi după rețeta bunicăi. Ambii știam că vor fi rostite niște cuvinte și niciunul n-avea chef să spargă gheața.

– Dacă vrei, poți să-ți torni niște vin alb. Poți să faci ce vrei, de fapt…

În mine intraseră dracii. Devenisem tăcută, cuminte, pioasă și nebăutoare.

– Nu, nu… mulțumesc, dar nu e momentul potrivit pentru băut…De parcă nici nu băusem seară de seară cât amestecam în cratițe, dar așa sunt eu, îmi place să mă pedepsesc, lăsându-i pe alții cu gustul amar că au greșit cu ceva în fața mea. Deși, căpitanul a greșit, dar nu cu vinul.

Mâncarea a fost gata la 9, în regim normal. Toată săptămâna m-am întrebat cum acest bărbat de 51 de ani poate fi atât de suplu și mobil cu un astfel regim alimentar și cu așa cantități de vin băute zilnic? I-am pus și lui întrebarea, dar el s-a pierdut în povești și a ajuns la istorii cu penișe și femei. Traiectoria obișnuită, de altfel.

Nu i-au plăcut cartofii cu păstăi după rețeta bunicăi. A bolborosit ceva cu aer nemulțumit, s-a lincerit în farfurie, a mâncat steakul, a ales păstăile, a lăsat cartofii. Și mi-a turnat vin roșu, italian.

– Eu nu mă supăr. Dacă ești nefericită aici, asta mă face și pe mine nefericit.

După jumătate de sticlă băută, cu limba dezlegată, cu dracii trimiși la culcare, i-am spus că suntem maturi și nu avem de ce să ne supărăm. Când nu merge, nu merge.

Au început iarăși poveștile. Despre toți și toate care au trecut prin penișa lui, despre încărcături-descărcături de piatră și altă marfă. Despre noua afacere care îi aduce mai mulți bani și mai puțină bătaie de cap.

– De ce ai nevoie de atâția bani? Ești singur, n-ai familie, copii, trăiești ca un sihastru… Cui îi vei lăsa? Că doar vei muri într-o zi…

Nu mi-a mai răspuns. L-am pierdut pe drum, printre amintiri.

Am strâns de pe masă. Am spălat, șters, aranjat. L-am lăsat să mai vorbească. Îl ascultam peste un cuvânt. El își povestea lui. Izbucnea în râs. Eu zâmbeam, ca să nu par o nesimțită.

Mi-am umplut sticlele cu apă și am așteptat să termine ca să-mi iau rămas bun. Voiam să ajung mai repede în cabina mea și să mă bucur că nu ne vom mai vedea. Voiam să termin mai repede cartea pe care o găsisem acolo, să mă gândesc la dimineața ce urma și la noul drum ce se așternea în fața mea.

– Tu ai caracter. Ești dură. Am știut asta din prima clipă… Haha, ești prima care mi-a vorbit de drepturi… Tu și brazilianca… Ea mi-a spus că așa nu se vorbește cu o femeie… Eu mi-am învățat lecția. Drepturi… Da, tu ai drepturi.

– Noapte bună. Ne vedem mâine.

Afară ningea. Fulgii curgeau ca dintr-o plapumă făcută ferfeniță. O plapumă din puf de gâscă. Noapte a fost agitată. Focul din sobă, vântul din gaura de ventilație, apa care își făcea de cap ca niciodată până atunci creau o atmosferă de apocalipsă. Îmi imaginam că ne scufundăm, că nu voi mai putea ieși de acolo. Eram gata să-mi înșfac rucsacul și să ies pe pământ solid, să simt că sunt conectată cu viața, cu trecutul meu și viitorul, că tot ce se întâmplă în cabina mea, la doi metri de la suprafața pământului a luat sfârșit, o dată cu cartea din care îmi ramase câteva pagini. Am adormit.

Dimineața ningea. Zăpadă acoperise rozetele din sticlă groasă, unica sursă de lumină naturală. Unica mea legătură cu dincolo.

Am strâns. M-am spălat deasupra căldării. Căpitanul a venit să inspecteze. A zis că e “foarte perfect”, m-a chemat la el să beau cafea. L-am refuzat.

Dincolo mă aștepta un drum. Al meu. I-am mulțumit și l-am lăsat în urmă cu ochii lui de copil zăpăcit. Mi s-a părut trist și resemnat.

Fiecare cu resemnarea lui.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: July, 17