Jurnal

Îmbătrânind

Eram copil când bunica povestise cum sora ei mai mare, Didina, în poala căreia își ținea capul la umbra unui cireș în floare, i-a găsit primul fir de păr sur. Avea 19 ani. Momentul a bulversat-o într-atât, într-un fel pe care poate nici ea n-a știut să-l explice nici atunci, nici mai târziu, încât povestea se transformase într-o legendă a familiei.

Eu, la rândul meu, influențată cumva de drama acelei fete de 19 ani care fusese bunica, făceam în sinea mea mare caz din faptul că la peste 30 de ani nu aveam niciun fir de păr sur.

Sunt tânără.

Mai tânără decât toți din neamul meu care cândva au avut vârsta mea.

Faptul că firele de păr sur mă înconjurau, îl luam ca pe o promisiune de tinerețe fără bătrânețe, de statut special ce venea la pachet cu o doză de naivitate în fața vieții, care mi se părea mai degrabă un dar, și cu amânarea.

Mai am timp.

Vezi, nu am nici măcar un fir de păr sur!

Primul șoc, ușurel, a fost la sfârșitul lui octombrie, când, analizându-mi în fața oglinzii noua tunsoare, am găsit primul fir de păr sur. Am tresărit. Nu eram pregătită. Nici măcar la 37 de ani împliniți nu eram pregătită să ies din rolul unui Peter Pan feminin și să accept că, da, și cu mine se pot întâmpla asemenea lucruri.

Al doilea șoc a fost azi, când, privindu-mă într-o oglindă care mărește, am văzut ceva alb în frunte. Am crezut că mi-am întins crema până acolo și am început să șterg cu degetele albeața.

Albul nu pleca.

După câteva secunde de mișcări ritmice, m-am apropiat cât am putut de oglindă, ca să înțeleg că nu am ce șterge.

Am în frunte un smoc de fire albe. Dure, groase. Albe.

Am rămas nemișcată. În mine se dărâmau tobogane, caruseluri, case din plapume, locuințe din carton, fabrici de vată din zahăr și baloane de săpun. Într-o fracțiune de secundă s-a întâmplat ceea ce nu se întâmplase ani la rând, timp în care am încercat tot felul de metode de conștientizare, cunoaștere, iluminare. A fost pentru prima dată când am realizat cât de mult mă temeam de maturitate și de îmbătrânire. Că nu mă așteptam să ajung o femeie cu fire sure, cu riduri, cu un corp și un suflet prin care a trecut viața și a lăsat urme. Urme de tot felul.

Am simțit că sunt muritoare.

Trecătoare.

Că, indiferent de rănile mele, indiferent de cât de greu îmi este uneori să ies din starea de copil supărat, să mă scot din capcana traumelor, să văd dincolo de emoțiile, care, atunci când mă copleșesc, mă paralizează, viața își ia ce-i al ei – anii, iar odată cu ei – corpul.

În mine a început un proces ireversibil.

Îmbătrânesc.

Constatarea acestui fapt mi-a salvat cumva viața, într-un fel pe care încă nu am cuvinte să-l explic.

Foto: Jake Thacker /Unsplash

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 19