Din viață

Împărțirea la doi: Egal sau echitabil?

M-a sunat Daniela să-mi ceară sfatul. Iubitul ei, cu care planifică să întemeieze o familie, vrea să-și cumpere casă. A adunat banii pentru prima investiție și, de acum încolo, vrea să plătească lunar bani pentru rambursare creditului, în loc de chirie. Dana nu are bani de casă. Chiria au plătit-o întotdeauna egal, iar acum, că trebuie să se mute la casă nouă, iubitul Danei îi propune să plătească în continuare suma chiriei, doar că lui. El va plăti băncii o sumă mult mai mare, în comparație cu cea pe care o plătea pentru chirie, dar în final casa îi va aparține doar lui.

Prima mea reacție a fost de protest. Ce fel de dragoste este asta, în care viitorul soț îți cere să-i plătești chirie?! Măcar dacă nu i-ar fi spus chirie, dar contribuție la ipotecă. Dacă ar fi fost și casa ei. Cum să stai în chirie în casa propriului soț? Și copiii, tot în chirie vor sta?! După câteva minute de analiză, însă, am început să-i dau dreptate. Suma pe care o plătește lunar prietena mea nu ar acoperi nici 30% din prețul casei în următorii 10 ani, mai mult, el e gata să-i restituie banii investiți, în caz că relația se destramă.

Nu știu care ar fi decizia corectă din perspectiva lui. Nu pot analiza problema obiectiv. Prietena mea ar fi preferat să stea toată viața în chirie, decât să fie pusă în situația respectivă. Ea nu a avut nevoie de casă mare, de confort în plus. El câștigă de patru ori mai mult decât ea și vede lucrurile altfel.

Cum se împart corect banii într-o casă în care diferența de venituri ale partenerilor este atât de mare?

E rațional să-și cheltuiască fiecare banii pe care îi câștigă, ori cel care are mai mult, trebuie să se împartă? Și dacă rămâne fiecare cu bugetul său, unul mănâncă terci și altul caviar la cina, ori unul merge la volanul unei mașini de lux și celălalt cu troleibuzul? (exagerez evident).

În familia mea s-a câștigat foarte diferit pe parcursul anilor. Cel mai mic venit lunar al meu a fost de 2000 de lei, cel mai mare – de aproximativ 30.000 de lei. În perioada în care eu câștigam 30.000 (de la două joburi), soțul meu avea un salariu de aproximativ 10.000 de lei.

Atunci când eu câștigam mai puțin, salariul lui era de 3-4 ori mai mare. Dar, în linii mari, venitul nostru lunar nu depășește 35.000 de lei. Indiferent cine dintre noi câștigă mai mult, banii sunt împărțiți egal, în sens că fiecare dintre noi are acces liber la toate cardurile din casă. Avem și un cont de rezervă pe care încercăm să transferăm câte 4-5 mii lunar, iar achizițiile mari le facem, consultându-ne în prealabil. Excepție fac cadourile- pe care ni le facem reciproc la zilele de naștere.

Probabil nu este cel mai bun model, încercăm să identificăm unul în care am cheltui mai puțin, dar e unul pe care îl urmăm de peste 15 ani și nu a creat vreodată conflicte între noi. Știu că există o părere, pe care o împărtășesc inclusiv unii experți în terapia de cuplu, conform căreia e firesc ca un bărbat să-și alinte femeia cu daruri scumpe și să-i dea bani de cheltuială. Iar femeilor nu li se recomandă să își împartă venitul cu soțul sau iubitul, ori să-i facă cadouri prea scumpe. Una dintre explicații ar fi că astfel bietul bărbat își pierde talentul natural de vânător, care aduce mamutul la picioarele femeii. Că banii ăștia mulți îi aduce cineva cu penis (psihanalitic vorbind) și că într-un cuplu nu pot fi două penisuri (psihanalitic vorbind din nou.) În momentul în care femeia preia povara pe umerii săi, bărbatul se relaxează automat.

E cazul Nataliei. A divorțat recent, după 12 ani de căsnicie, dintre care fostul soț a lucrat maxim 5. Fostul ei soț este un bărbat extrem de inteligent și un tată extraordinar, dar care nu reușea să se angajeze la serviciu, decât foarte rar, pe perioade scurte de timp. Locuia în apartamentul cumpărat de soție, conducea un jeep frumos pe care tot ea il dăruise. Mergea la sală, își cumpăra haine bune și încerca să se regăsească. Nu a reușit până la divorț. S-a recăsătorit după câteva luni de la divorț și, cel puțin on-line, lucrurile arată ideal. Este angajat și pare să aibă salariu mare. Noua soție este casnică.

O altă explicație, care mi s-a părut curioasă, este că, în momentul în care oferim prea mult iubitului (soțului), în raport cu ce ne poate oferi el nouă, apare involuntar un sentiment de datorie. Datoriile cresc, crește presiunea și apare dorința de a fugi din relația respectivă. Exact așa cum fugim de la părinți. Există situații în care sentimentul de datorie nu apare, pentru că partenerii nu se percep ca doi adulți egali, ci bărbatul începe a vedea o mămică în soția sa (sau invers). Partea proastă este că nu prea vrei să faci sex cu mămica.

Dacă ar fi să vorbesc public la tema respectivă, aș zice că problemele cu diferența mare de venit a partenerilor se bazează pe stereotipuri. Am fost acolo, știu cum e. Am rămas împreună și chiar am făcut sex. Dar adevărul e că sunt nuanțe tare sensibile, pe care nu le vezi cu ochiul liber. Ar fi fost oare la fel, dacă rolurile nu se schimbau periodic?

Văd clar că soțul meu este mai mulțumit de sine, atunci când câștigă mai mult, chiar dacă nu a recunoscut niciodată că îi place asta. Teoretic modelul pe care îl propune iubitul Danielei, îmi pare unul rațional și longeviv. Fiecare rămâne cu banii și averea lui, nimeni nu se cațără pe umerii celuilalt. Probabil, în modelul respectiv, este mai ușor să monitorizezi cheltuielile. Practic nu îmi dau seama cum aș aplica modelul respectiv în familia mea. Ne-am așeza periodic la masa de negocieri să împărțim banii pentru serviciile comunale, produsele alimentare, combustibil. Ar trebui să monitorizăm combustibilul cheltuit în interese de familie și interese personale? Ar trebui să plătească el mai mult pentru mâncare, pentru că mănâncă mai mult? Nu ar știrbi oare negocierile astea din confortul familiei. Nu ne-ar costa oare mai mult decât banii economisiți?

Text: M.

Foto: Alice Pasqual/Unsplash

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 13