Dragă redacție

Infernul e în ceilalți? Zău? Chiar așa?

Cel puțin asta incerc să cred de la o vreme. E adevarat ca mi-a luat mult timp să ies. Și cateva vizite la psiholog.

Triunghiul călău-victima-salvator e unul dramatic și de multe ori interminabil, din care nu toți se lasă ieșiți. Nu vor. Insistă să stea în el. Și el poate continua și perpetua de-a lungul generațiilor: tată-fiu, mamă-fiică, străbunică-bunică-mamă-fiică, etc…până când se cere și se vrea rupt. Și eu am fost acolo, in acea listă, în acel triunghi.

Pe rand am alunecat prin toate rolurile. Lista a cuprins periodic prieteni, colegi, vecini, părinți, rude și desigur persoane cu care am fost intr-o relație de cuplu (soț sau iubit). Eșecurile relaționale le-am resimțit personal ca pe niște pietre grele și imense deseori, aruncate de mine către mine insămi sau de mine către ceilalți pentru a bloca uși sau voci interioare care urlau și se doreau auzite sau pentru a alunga frici de tot soiul.

Oamenilor le este frică de oameni. Și noi asta știm. De fapt, ipostaza mea preferata dintre toate cele trei a fost mult timp cea de victimă. Bine argumentată, de altfel. Bine justificată. Suferințele, în mare parte, sunt produse și generate de cei din jur. Lumea e rea, nedreaptă, incultă, lipsită de valori și ticsită de tot felul de indivizi fără scrupule, oportuniști și profitori. In linii mari, l’enfer c’est les autres.

Prea mult Sartre, prea multă Greața, prea mult bovarism și analiză în jurul acestor curente? O Universitate și o facultate aleasă greșit, unde toate astea imi erau servite zilnic preț de câțiva ani? Credeți? Mult timp am avut tendința să cred asta. Și asta m-a nefericit în relațiile cu oamenii apropiați și în alegerile făcute.

Dar oare erau acei oameni cu adevărat apropiați? Aleși conștient? Aflarea în acele cercuri era conștientă și asumată sau absolut arbitrară? Joc de hazard? Concurs de împrejurări împletite, astfel ca să nu-mi fie prea greu și să nu transpir prea mult. Sa mai fug de responsabilități. Sa mai joc rolul prințesei obosite. Și să strălucesc de dragul de a străluci. De ce nu? Fiecare fetiță asta își doreste. O prea mare deconectare de la realitate? Lipsa inteligenței emoționale, a empatiei? Ce-o fi? Daca toți sunt așa de răi în jur și eu stau așa de bună în toată unicitatea mea… Am facut acest exercițiu. Zilnic mi-am repetat aceste întrebări în minte. Am citit. Am cautat. Am fost la evenimente. Am discutat și cu alți oameni. Am mers la psiholog. Am privit filme. Am fost la spectacole. Uneori m-am consolat cu ideea că informația genetică din mine e prea puternică și prea decisivă și oricum nimic nu poate fi schimbat. Că nu e destulă voință. Ca dacă este voință puternică de a schimba ceva, intervine starea de burnout care nu mă lasă să mă mișc… și tot așa.

Nimic mai greșit. Uneori găsesc puteri de care nici nu bănuiam. Răspunsul la toate aceste frământari interioare e mult mai simplu. Infernul sau Paradisul e chiar în mine. Atunci când devin mai conștientă și mai atentă la tot ce mă frige pe interior, când nu-mi înăbuș acea voce care se vrea afară, când o las să urle la timp, să spună ce vrea, cum vrea, pe cine ar vrea și de ce, lucrurile se mișcă. Doar așa renunț pas cu pas la tiparele comportamentale impuse adesea greșit și încerc să mă redefinesc ca persoană. Eu încă sunt pe drum. Refuz să cred că suferința de până acum mi-a fost adusă doar de alți oameni. Mă includ în primul rând pe mine in lista provocatorilor de suferință și las loc pentru alegeri noi, favorabile mie, celei de acum.

 

Text: Anonim

Foto: Bree Begellow

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 18