Browsing Category

Interviuri

Interviuri

Diana Stănculeanu: „Nu întâmplător li se spune generația copiilor digitali”

Diana Stănculeanu (România) este psihoterapeută specializată în terapii cognitiv-comportamentale și coordonează, în cadrul Organizației Salvați Copiii, Centrul de Educație Emoțională și Comportamentală pentru Copii (CEECC) și o rețea de centre de consiliere pentru părinți. Este practiciană acreditată în furnizarea de programe de educație parentală adaptate nevoilor copiilor și autor și coautor de studii, manuale și articole despre caracteristicile și specificul de dezvoltare al copiilor. Trainer internațional în cadrul proiectului moldo-elvețian MENSANA, grație cărui a fost posibil acastă discuție.

Partea I

Când vorbim între noi, femeile, mame de copii, de multe ori, ajungem la concluzia că generația de copii de azi, este foarte diferită de noi, diferită într-un mod pozitiv – este cu mult mai inteligentă, cu mult mai deschisă, cu mult mai descurcăreață. Este asta obiectiv sau doar o percepție a noastră, fiind mame?

Cu siguranță există un grad de subiectivitate în această evaluare, însă această afirmație, că generațiile de azi sunt diferite, este una foarte validă și reală, pentru că copiii cresc nu doar în funcție de moștenirea genetică pe care o moștenesc de la părinții lor, însă un rol extrem de important în felul în care li se construiește personalitatea îl au factorii de mediu, ceea ce se întâmplă în jurul unui copil, experiențele directe de viață pe care le trăiesc. Ori în momentul de față, copiii au factori de influență un pic diferiți decât i-am avut noi. Da, noi i-am avut pe părinții noștri, am avut apoi grădinița, școala, colegii, le au și ei în continuare, dar accesul în online, realitatea virtuală, felul în care ei accesează informațiile și se conectează în acest mediu virtual care devine, dincolo de școlaritate, o dimensiune extrem de importantă în viața copiilor, realmente modifică semnificativ, felul în care personalitatea copiilor din ziua de azi se construiește comparativ cu personalitatea noastră, în sensul în care școala și părinții nu mai sunt demult unicele surse de informație, unicele modele, ci, iată, există și alte contexte în care ei cresc, se formează, se dezvoltă și care n-au neapărat legătură cu mama, cu tata, cu profesorul de la școală. Au legătură cu colegii, dar nu doar în relații de față în față, ci și în acele relații din mediul online, în care mult din viața lor se desfășoară, iar accesul timpuriu și nemediat la informație îi face să fie atât de iuți, îi face să fie uneori foarte sfidători cu ceea ce înseamnă manualul și cartea, care erau sursele de bază pentru cunoașterea noastră, când eram noi mici.

În acest sens, nu riscăm să ajungem la etapa în care lumea în care trăim și care este creată de noi, cei care au crescut în alte circumstanțe și realități, să nu mai fie potrivită pentru această generație? Nu este prea retrogradă pentru ei?

Nu știu dacă este neapărat retrogradă, dar clar, este diferită. Cred că diferența majoră vine din faptul că noi am creat această lume și, în același timp, suntem utilizatori de online, utilizatori digitali, dar nu ne-am născut cu digitalul în viața noastră. Chiar în viața părinților tineri din ziua de azi, online-ul, internetul au intrat la vârste mărișoare, eram studenți. Eu eram studentă când am avut prima adresă de e-mail. În momentul în care stau de vorbă cu un adolescent și îi spun că pe vremea mea nu exista internet și nu aveam adresă de e-mail și nu aveam cont de Facebook, realmente se uită ca la un dinozaur, pentru că este un gen de lume pe care ei n-o pot concepe. Ei, trezindu-se în această lume, făcând ochi în acestă lume, cunoscând-o așa cum este și considerând că doar așa este normal să fie. Nu întâmplător li se spune generația copiilor digitali. Evident că acesta este doar unul dintre multiplii factori care contribuie la formarea copiilor de astăzi, dar este unul important, ale cărui consecințe nu cred că le putem anticipa în acest moment, nu știm cum vor fi ca adulți copiii care sunt diferiți astăzi, ce știm însă că, apropo de prospectele lor de adulți, există multe analize care vin din zona pieții muncii și care deja ne spun sau le spun angajatorilor că vor trebui să-și restructureze foarte puternic politica de resurse umane, politica de menținere a unui angajat la un loc de muncă, condițiile de muncă, pentru a-i ține pe acești copii, viitori tineri adulți, într-un context de muncă care va fi complet diferit față de felul în care muncim noi astăzi.

În contextul acestei lumi digitale și progresiste în care s-au născut acești copii, tema bătăii copiilor încă stârnește multe discuții în contradictoriu. Cum poți în anul 2018 să mai discuți atât de aprins la acest subiect, la care s-a spus deja totul?

În România este la fel. Subiectul împarte țara în două. Suntem în același spațiu cultural, în esență, în care părinții din ziua de azi se zbat între tradiții și modele culturale personale, și felul în care au fost crescuți, și perle de înțelepciune, de tipul: ”Bătaia e ruptă din Rai”, ”Unde dă mama, crește”, ”Copiii sunt ca covoarele, trebuie scuturați”. E greșit să spui că în România sau în Moldova nu există modele de educație parentală, ele există și sunt atât de puternice, apropo de moștenirea culturală, iar, pe de altă parte, avem programe noi de educație parentală, avem acces la informație care ne spune cât de nocivă este bătaia pentru dezvoltarea copilului, avem Convenția cu privire la drepturile copilului, pe care și România și Republica Moldova le-a ratificat, Convenție care interzice orice formă de violență asupra copilului, nu doar cea fizică, ci și cea emoțională. În anumite țări există legi, în România există această lege din 2004, care interzice orice formă de violență fizică. A-ți trosni copilul nu este o alegere greșită de educație parentală. În România în acest moment, a-ți trosni copilul este un comportament ilegal, pedepsibil prin lege. Și cu toate acestea, avem această dezbatere care rupe țara în două, pentru că modelele culturale sunt atât de puternice. Pentru a accepta că a-ți lovi copilul este o sălbăticie, trebuie să faci pace cu felul în care ai fost crescut, să faci pace cu faptul că pe tine te-au trosnit părinții tăi. Să accepți că au făcut-o dintr-o sumedenie de motive, care nu aveau legătură cu cât de mult te iubesc sau nu. Sunt niște mecanisme psihologice ale traumei care ne fac, în timp, să dăm o semnificație pozitivă traumei, m-a bătut spre binele meu, dacă nu mă bătea, cine știe cum ajungeam, pentru că mintea umană trebuie să găsească un sens, un rost în ceea ce ni se întâmplă rău, astfel încât să n-o luăm razna. Și când sursa răului, bătaia, este și sursa iubirii, mama are două mâini, cu una mă mângâie, cu una mă trosnește, are aceeași gură, cu care o dată îmi spune că mă iubește, o dată îmi spune că i-am nenorocit viața, când sursa iubirii și a violenței este aceeași, mintea noastră poate s-o ia razna și atunci trebui să-i dau un rost violenței, să-i dau o semnificație pozitivă, ca să nu dezvolt celălalt gând, dacă mama mă bate, înseamnă că nu mă iubește. Și atunci mă agăț de primul gând, mama mă bate, tocmai pentru că mă iubește și îmi vrea binele.

Așa intrăm și în viața de cuplu, cu aceeași convingere…

Exact. Aceste bagaje internalizate, dar care sunt atât de vechi în noi și sunt atât de consistente, și ca să schimbăm bagajele astea, trebuie să ne gândim, să analizăm, să restructurăm relația cu primii și cei mai importanți oameni din viața noastră – cu părinții noștri. Puțini dintre adulți au niște relații atât de sănătoase cu părinții lor, atât de active, atât de prezente, atât de intense. Nu știu câți adulți își sună părinții de dor sau și-i sună că trebuie, sau pentru că e Crăciunul și e de bun simț să-i dau un telefon, sau să avem o cină chinuită în familie. Sunt mulți adulți care spun: „Ahh, cina de Crăciun cu părinții, n-am chef, dar trebuie s-o bifez…”, dar acest „n-am chef” spune multe despre istoria emoțională cu care am ieșit din familiile de origine. Și această poveste e atât de puternică în noi, că „probabil că m-a bătut pentru că îmi voia binele„, devine credință pe care noi o folosim în felul în care ne creștem copiii. Și mai este încă un aspect, dincolo de ceea ce am vorbit până acum, mulți încă apără disciplina dură, autoritatea, mâna de fier, pentru că nici nu știu cum să procedeze altfel.

Dacă nu luăm doar la nivel de țară, dar și de regiune, că e aceeași situație în Rusia, în Ucraina, peste tot în fostul lagăr socialist, înseamnă că suntem toți cu probleme psihologice? Țări întregi ar trebui să se trateze. Cât este de real asta?

Există o suferință emoțională generalizată, un context care nu ne ajută. Am aflat, venind aici, despre gradul uriaș de migrație economică, care face ca în foarte multe familii, copiii să fie lipsiți de sprijinul măcar al unuia dintre părinți. Mulți copii care cresc în familii în care măcar unul dintre părinți este plecat undeva la muncă în străinătate… Și contextul actual de viață nu e suficient de sigur, încât eu să-mi permit resurse să mă vindec, pentru că eu în continuare trebuie să supraviețuiesc, trebuie să găsesc soluții, trebuie să mă zbat cu sărăcia, trebuie să mă bat cu un sistem educațional în prăbușire…

Ca să te vindeci trebuie să conștientizezi că ai o problema, dar majoritatea populației  nu acceptă acest lucru…

Da, majoritatea nu acceptă lucrul acesta, însă există o minoritate în creștere, o văd în România, categoric o văd și în Moldova. Există atât de multă cerere de educație parentală, încât în momentul în care educatorii, psihologii, medicii, profesioniștii din zona sănătății mintale dintr-o țară încep să ceară asta, e clar că ei au detectat o nevoie, dar au detectat și o portiță mică-mică de intervenție. Și este adevărat că schimbarea n-o să vină semnificativ și peste noapte, pentru că chiar și în țările scandinave, care sunt model de creștere pozitivă a copiilor, schimbările au venit în zeci de ani. Suedia a interzis bătaia asupra copiilor în 1979, având la momentul respectiv niște procente mari de utilizare a pedepsei corporale în familie, 60-70 la sută, ca să ajungă în 2017-2018 sub 10 la sută, deci vorbim de un procent în scădere de,  50 la sută, în 40 de ani. 40 de ani rulezi două generații. Trebuie să ne dăm timpul ăsta. Nu știu dacă aveți lege în Moldova, cred că nu aveți, ai fi surprinsă, dar la nivel global doar 57 de țări au pedeapsa asupra copiilor interzisă prin lege. În cele mai multe părți din lumea asta este ok să lovești copilul și să-l crești cu violență. Dar în puține țări lucrurile încep să se schimbe, doar că probabil alte țări sunt mai sănătoase decât țările noastre și eu cred, ca și tine, că avem în contextul ăsta cultural un grad de suferință, ca popor, extrem de puternică, care a venit și din felul în care am fost crescuți, dar care a venit și din contextele opresive în care am fost conduși. E o violență care venit nu doar de la mama și de la tata, a venit și de la conducătorii noștri.

Depresia este un alt subiect care la noi este deseori interpretată ca un moft, ”suferi de prea mult bine”. Înțeleg că și copiii fac depresie și aș vrea să explicăm puțin ce înseamnă o depresie și, mai ales, depresia la copil. Este această depresie cauzată de starea de „prea bine” și că are de toate, că „dacă ar fi ieșit de dimineață să prășească 10 hectare, cum făceam eu pe timpuri, nu mai avea el depresie”?

Copiii care au depresie din prea mult bine, de obicei, constatăm că au prea multe obiecte și oportunități materiale, dar prea puțină prezență și afecțiune și interacțiune directă parentală. Eu lucrez  cu copii care fac depresie din prea mult bine, dar sunt copii crescuți cu bona, crescuți în școli private, unde stau de la 8 dimineața până la 7 seara, unde sunt duși și sunt luați de un șofer, care își văd părinții un pic seara, înainte de a dormi și îi mai văd poate un pic în weekend. Și dacă asta se întâmplă la vârste mari încolo, e într-un fel, dar când lucrurile se întâmplă când ai 5 ani, 6 ani, 7 ani, 11 ani – deja e altceva. Sunt acei ani în care copiilor le este dor de părinții lor și și-i doresc în viața lor. Mama și tata sunt jucăria supremă. Nu-mi trebuie jucărie scumpă, vreau să-i am pe ei, chiar dacă ne jucăm cu scobitori la masă, dar ma joc cu ei, avem interacțiune directă, creăm relația de atașament care este primul obiectiv de dezvoltare al ființei umane și are loc în primii ani de viață și este cel mai protectiv împotriva depresiei de-a lungul timpului. Să am niște relații sănătoase de atașament cu oamenii importanți din jurul meu. Ori când, din varii motive, acești oameni lipsesc sau nu sunt prezenți în maniera în care copilul are nevoie sa fie prezenți, eu învăț niște lucruri despre mine și despre lume. Pot să învăț că nu sunt demn de-a fi iubit, că n-am valoare, că nu merit, că orice altceva este mai important pentru părinții mei decât eu și dacă eu nici măcar pentru părinții mei nu contez, cum aș putea conta pentru altcineva. Și astea sunt primele convingeri despre sine cu care creștem, pentru care avem nevoie de ani de terapie, ca să le schimbăm și să acceptăm ca merităm iubire, că merităm să fim în relații sănătoase, că merităm să ne fie ok, dar e un proces de vindecare tare dureros și tare lung. Și da, există depresie în rândul copiilor. Noi o numim depresie reactivă. Depresia are și niște cauze doar interne. Sunt persoane care fac depresie, pentru că pur și simplu substanțele din creierul lor, responsabile cu starea de bine, se numesc neurotransmițători, se produc în cantitate foarte-foarte mică. E ca atunci când ai oase fragile. pentru că ai insuficiență de calciu. Uneori faci depresie pentru că în creierul tău se produce foarte puțină serotonină și atunci ai o stare emoțională constant proastă, complicată și, ca să-ți fie bine, trebuie să iei medicamente. În cazurile copiilor, lucrurile nu stau așa. De aia, depresia lor o numim reactivă, în sensul în care un copil face depresie, ca răspuns, ca și consecință la ceva ce se întâmplă în viața lui. Am vorbit de părinți și de lipsa lor, poate să fie o cauză. Poate să schimbe școala. Schimbatul școlii pentru copil nu înseamnă doar schimb clădirea, înseamnă că pierd o grămadă de prieteni, înseamnă că pierd poate niște profesori la care am ținut, înseamnă că nu știu unde mă duc, școala nouă, oricât n-ar fi ea de bine marketată de către părinți, să te duci la o școală nouă grozavă pentru respectivul copil este doar o gaură neagră, un mare necunoscut pe care nu știe ce să pună. Poate să fie bine, poate să fie rău, el nu știe în momentul ăsta. Înseamnă că pierde cartierul în care a crescut. Deci sunt atât de multe pierderi, pentru care un copil, pe moment, s-ar putea să nu aibă resurse să facă față. Și lucrurile se vor rezolva abia după ce constată că noua realitate, care după prima etapă în care e o gaură necunoscută, se umple cu experiențe bune. Un preșcolar poate să facă depresie, când i se naște un frate. Apariția unui copil mic în familie nu este un eveniment pozitiv pentru toată lumea. Pentru un copil de 4-5 anișori, apariția unui frățior mai mic nu înseamnă automat mai multă iubire. De obicei, înseamnă părinți mai obosiți, mai puțin disponibili, extenuați, cu toleranță scăzută la frustrare, cu o concentrare majoră pe nou-născut, pentru că nou-născutul este sută la sută dependent de părinți, cu mai puțin timp pentru primul născut, cu așteptări noi pentru copilul mare: „Tu de acum ești mare, trebuie să înțelegi.”.

Cum se manifestă depresia la copii atât de mici? Iși dau părinții seama că este o depresie?

Nu prea își dau seama. Ba, mai mult, manifestările unui copil cu depresie sunt deseori etichetate ca și comportamente de răsfăț și sunt pedepsite suplimentar, ceea ce nu face decât să accentueze problema, pentru că adesea în cazul copiilor mici depresia este „arțăgoasă”. Când ne gândim la persoane cu depresie, ne gândim la multă tristețe, la multă izolare socială, la retragere, lipsă de chef, cuvinte puține, mult plâns, dificultăți de somn. Un copil cu depresie nu arată neapărat așa. Foarte puțin arată așa. Cel mai adesea copilul cu depresie este iritabil, este agitat, are comportamente agresive, n-are răbdare, toleranța lui la frustrare e la piciorul broaștei. N-are chef de nimic, dar respinge agresiv: „Du-te!”, ”Lasă-mă!”, „N-am chef de tine!”. Iși distruge jucăriile, dacă e școlar, spune: „La naiba cu școala! N-am chef de școală!”. Se transformă într-un cumul de comportamente tare nesuferite, tare greu de dus, pentru care, cel mai adesea, părinții au ca soluție pedeapsa, cearta, critica, etichetarea, adică fac fix pe dos decât are copilul nevoie să se întâmple. Se retrag și mai mult sau îi transmit mesaje negative, când copilul are nevoie de un mesaj de tipul: „Văd că ți-e greu. Văd că ceva e în neregulă. Deocamdată nu înțeleg ce e cu tine. Dar uite, eu sunt aici și dacă mă ajuți, găsim cumva o soluție.”

Cum se tratează un copil de depresie?

Eu lucrez destul de mult cu copii cu depresie. Munca grea în tratarea copilului cu depresie ține de munca cu părinții lui. Pentru că așa cum spuneam, depresia copiilor mici este reactivă, în contextul în care ceva se întâmplă în viața copilului și atunci trebuie să lucrezi cu contextul de viață și, cum un copil are foarte puțin control și foarte puțină putere în a-și modifica condițiile vieții, trebuie să ajungi la oamenii care au această putere și aceia, cel mai adesea, sunt adulții – părinți, cadre didactice cu care ținem legătura, pe care îi învățăm ce să spună, cum să facă, cum să procedeze, ce atenție să acorde, în ce fel de comportamente să fie pusă acea atenție, încât copiilor să le fie bine. Și evident că lucrăm și cu copilul, el nu este exclus din aceasta poveste, dar lucrurile sunt cam 60/40 – 60 la suta lucrul cu adulții, 40 la suta lucrul cu copiii. Este un procent care se schimbă în favoarea copilului, când acesta intră în adolescență. Din adolescență încolo, oricare ar fi dificultatea copilului, el devine principalul beneficiar al unui proces de consiliere și de terapie, pentru că adolescenții sunt autonomi, pentru că în adolescență ceea ce vine de la mama și de la tata începe să conteze din ce în ce mai puțin și atunci investiția se face masiv în adolescenți, nu lăsăm deoparte părinții, dar lucrul cu ei este mult diminuat, comparativ cu vârstele mici, când lucrul cu părintele este semnificativ, e majoritar și lucrul cu copilul este, oarecum, minoritar.

Va urma…

Diana Guja

Interviuri

De ce inselam?

Cu cativa ani in urma am dat de un interviu la tema adulterului care mi-a parut mai clar decat tot ce citisem pana atunci. Intervievatul, Aldo Naouri, a spus pe nume unor lucruri pe care noi, deseori, le trecem cu vederea.

„Sanatatea psihica a copiilor se face in patul parintilor”.

 Aldo Naouri este un renumit pediatru francez, care nu ezita sa cupleze pediatria cu psihanaliza, creand astfel un amestec exploziv, ce suscita intotdeuna un viu interes din partea admiratorilor sai, precum si critici acerbe din partea unor  colegi.

Doc. Naouri practica pediatria din 1966, in cabinetul sau privat din Paris. Pe langa activitatea sa de pediatru, Aldo Naouri mai scrie si carti. 

Dvs. Sunteti un pediatru, nu terapeut de cuplu. De ce ati scris cartea despre adulter ?

Aldo Naouri: Deoarece sanatatea copiilor se face in patul parintilor. Dupa 40 de ani de experienta in pediatrie, am ajuns sa constat ca o buna sanatate sexuala a cuplului parental conditioneaza sanatatea psihica si fizica a copilului. Din aceasta cauza am avut intotdeauna un viu interes pentru viata amoroasa a mamelor si tatilor care veneau sa ma consulte.

Cartea Dvs. se intituleaza ”Adultere”Ati folosit intentionat acest termen, cu accentuate conotatii moralizatoare, religioase chiar ?

A.N: Da, deoarece chiar daca asistam la liberalizarea moravurilor, un adulter ramane un adulter. Etimologic acest cuvant se traduce astfel ”a se indrepta, prin eroare, spre ceva ce se gaseste dincolo de…”, in cazul nostru, dincolo de cuplu. Mai concret, adulterul se defineste ca o ruptura a pactului implicit de fidelitate cotractat de doi indivizi ce se unesc sexual.

Nu este oare aceasta notiune complet depasita ?

A.N. Nu mai mult decat notiunea de viata in doi. Dovada este faptul ca astazi, cand oricine are posibilitatea sa-si schimbe partenerii in fiecare zi, toti depun eforturi majore pentru a forma un cuplu durabil. Or, de ce formam un cuplu? Pentru ca celalalt ne ajuta sa ne reparam pe noi insine, fiind noi insine. Atunci cand cautam un ”altul altul” inseamna ca primul ”altul” nu ne-a fost de ajuns. In acest caz ar fi bine sa ne intrebam ce se intampla cu noi si de ce partenerul actual nu-si poate duce ”misiunea” pana la capat.

Semnifica oare aceasta ca unii sunt predispusi si altii nu spre infidelitate ?

A.N. Fiecare individ poarta in sine o urma  ”eterna” a unei placeri considerabile, traite in primele luni ale vietii sale, cand, in bratele mamei, el se simtea viu din plin, pana a se crede nemuritor. Daca copilul nu este frustrat prea devreme de mama sa, el va pastra intotdeauna acest sentiment exaltat de imortalitate, incercand mereu de a regasi placerea traita altadata.

Ba mai mult, intr-o societate laxista si hedonista, cum este a nosatra, unde pulsiunea sexuala este incurajata si unde nimic nu trebuie sa limiteze placerea, considerata un drept, individul va lua drept obligatie revenirea la acea stare de extaz. Si daca acesta (extazul) nu-i este procurat de partenerul sau partenera sa, el va cauta in alta parte, unde il va gasi probabil, dar pentru o perioada scurta. De facto, el nu va face altceva decat sa alerge de la o iluzie la alta.

Aceasta teorie exclude posibilitatea unei iubiri de la prima vedere, pentru altcineva decat partenerul nostru obisnuit, dar ea se poate intampla!

A.N. Intrbarea pe care trebuie sa ne-o punem este: de ce oare aceasta se intampla (iubirea de la prima vedere)? Raspunsul este simplu: deaorece am gasit in acest ”altcineva” ceva ce ne readuce imediat extazul trait in bratele mamei noastre.

Pe scurt, adulterul, este iarasi ceva de care putem invinui mamele

A.N. In masura in care ele poarta copilul, mamele se aseamana cu soferul unei masini: ele sunt responsabile de “pasagerul” lor, dar nicidecum vinovate. Eu nu judec, punctul meu de vedere este cel al unui pediatru. Eu incerc doar sa analizez fenomenul adulterului prim prisma celor vazute pe parcursul consultatiilor si sa inteleg care sunt cele mai bune conditii posibile pentru a creste un copil azi. Atunci cand adulterul porneste de la o iluzie produsa de prima educatie, eu sustin ca nu ar fi bine de transmis copiilor nostri iluzia cum ca ei ar putea regasi intr-o zi starea de extaz absolut despre care am vorbit anterior. Or, din ceea ce ramane in noi de la mamele noastre, determina- sau nu- sentimentul de a fi in drept de a reproduce simtul puterii infantile.

A-si insela partenerul, inseamna a refuza de a fi adult ?

A.N.: Da. Atunci cand suntem condusi de aceasta iluzie a imortalitatii, refuzam conditia de adult. Or, a fi adult, in definitia mea, este de a accepta conditia noastra de muritor. Cel care comite regulat adultere ramane, mai mult sau mai putin, infantil.

Fidelitatea- sau infidelitatea- este inscrisa in genele noastra, la fel ca si culoare ochilor ?

A.N.: Nu. Suntem fideli, daca reusim sa reglam din timp relatia cu mama noastra. Daca acceptam sa plasam pe cineva intre ea si noi, fiind totodata constienti ca aceasta ne va ”rupe” de la ea. Pe de alta parte, noi suntem cu desavarsire infideli atunci cand ”pasionalul” mai persista in aceasta relatie, pana la a ne face incapabili de a pune pe cineva intre sine si mama decat o persoana de pasaj, fie acesta partenerul obisnuit sau un partener adulterin.

Pentru a rezuma, atunci cand nu ne-am rezolvat problemele cu mama, avem putine sanse de a crea un cuplu unde adulterul ar fi abesnt!

A.N.: Daca mama isi transforma fiica sau fiul in ”obiectul” sau, daca tatal a fost absent, sau daca mama nu l-a lasat sa-si joace rolul de tata, copilul devenit adult risca sa se indrepte spre adulter. Din aceasta cauza eu am declarat intotdeauna ca cea mai buna mama este aceea care accepta, inainte de toate, de a fi femeia barbatului sau!

Unde este raportul cu adulterul?

A.N.: Cuplul nu este decat o formatiune, destinata sa aplice ”Legea Speciei” ce vizeza interdictia incestului din cele mai preistorice timpuri. Aceasta lege, insa, are un punct fragil : relatia mama-copil, care este propice unei derivari incestuoase. Orice mama doreste ca copilul ei sa nu duca lipsa de nimic (”incestus” in latina), ceea ce este indispensabil in primele luni de viata a unui copil, dar daunator in continuare. Or, nicio mama nu poate frana spontan aceasta inclinatie, ea o poate face doar cu ajutorul tatalui acestui copil, adica plasind tatal intre ea si copilul sau si nu lasindu-l in urma copilului sau. Toate aceastea depind de istoria acestei femei, de statutul pe care mama sa l-a acordat tatalui. De aici si vine soliditatea cuplului.

De aici reiese ca, impiedicand o mama de a-si adora excesiv copilul, un tata salveaza acest copil de viitoarele deceptii amuroase?

A.N.: Da. In general, trebuie evitata ”infantolatria” (adorarea excesiva a unui copil) care transforma viata de cuplu intr-un esec. Astazi, cand doi indivizi se unesc intr-un cuplu, totul se desfasoara astfel, incat iti poti imagina ca umbrele parintilor lor nu mai inceteaza sa pluteasca deasupra acestui cuplu.

Oare nu a fost intotdeauna asa ?

A.N.: Nu. Altadata, casatoriile erau, in mod general, aranjate. Odata cu consumarea ceremoniei, parintii stiau ca si-au facut datoria si incetau sa se mai amestece in viata tanarului cuplu. Astazi, in numele ”infantalotriei”, parintii se simti autorizati sa continuie sa se bucure de copiii lor, chiar deveniti adulti, ceea ce ii face sa intervina si in viata lor familiala. Mesajul lor este ”De vreme ce tu iti adori copilul, tu trebuie sa intelegi ca eu tot de ador”, ceea ce este catastrofic pentru viata de cuplu.

De ce ?

A.N.: Deoarece aceasta atitudine infantilizeaza tinerii parinti si, in timp ce ei sunt parinti la randul lor, cum pot ei oare sa se debaraseze de urma lasata in ei de propria lor mama? Acesta este o poarta deschisa spre adulter!

Dar, infidelitatea a existat intodeauna, mai ales in cadrul casatoriilor aranjate, pe care Dvs. pare-se le apreciati!

A.N.: Eu nu sustin aceasta, eu doar subliniez ca faptul de a inlocui casatoriile aranjate cu cele libere, nu a rezolvat problema adulterului. Doi indivizi ce se cupleaza, chiar si prin libera alegere, sunt condamnati vitam aeternam la un lucru de tranzactiune, care, singurul, poate asigura durata cuplului.

In masura in care noi traim din ce in ce mai mult, nu este oare normal sa formam mai multe cupluri pe parcursul existentei noastre?

A.N.: Eu nu sustin ca adulterul este o oroare, mai ales ca exista adultere care s-au incheiat cu o viata de cuplu perfect durabila si armonioasa. Eu afirm insa, ca faptul de a trai mai mult nu ne scuteste de a  ”gandi” timpul, de a reflecta asupra faptului ca suntem trecatori si ca vom lasa in urma noastra copii ce vor lua ca model stilul nostru de viata. Fenomenul divorturilor va fi o regula in trei generatii, durata unui cuplu se va reduce la 2-3 ani, noi vom asista la un fel de poligamie diacronica, ceea ce nu ne va ajuta de a da repere clare si structurate copiilor nostri. Ei vor creste cu ideea ca nu-i niciun motiv de a se fixa de cineva, de unde si singuratatea.

Doar atat… Aceste apropouri sunt foarte reactionare si culpabilizante pentru parinti! Nu este este asta oare o ideologie de pediatru?

A.N.: Este si eu imi asum acest fapt. Cred ca este de datoria mea sa intocmesc un contra-discurs pentru a dezvolta o rezistenta impotriva miscarii ”totul este permis”. Lumea ma trata deja de reactionar acum 20 de ani, cand eu vorbeam de importanta rolului tatalui int-o familie. Astazi, toata lumea este de acord cu mine!

Sa vorbim de adulter mai concret. In primul rand, unde incepe el?

A.N.: In momentul in care dorinta se fixeaza pe altcineva decat partenerul nostru obisnuit.

Vreti sa spuneti in fantasme? In acest caz, suntem toti adulterini!

A.N.: Absolut, si aceasta din motive simple: activitatea  de autocercetare pe care o efectuam impreuna cu partenerul nostru este intr-atit de dificila, incat noi suntem adesea impinsi de gandirea noastra sa o radicalizam, sa o declinam in mai multi ”altii”.

Ce semnifica aceasta?

A.N.: Daca visam la un alt partener decat partenerul obisnuit, inseamna ca l-am confundat pe ultimul cu noi insine, intr-o fuziune coplesitoare. Noi cadem in necesitatea unei fantasme adulterine de fiecare data cand celalalt se comporta ca o mama cu noi si viceversa. Cel mai bine, pentru a-si pastra partenerul, este de a nu raspunde la toate necesitatile sale, ci de a-l face sa resimta lipsa de sine!

Sa luam exemplul unei tinere femei, casatorita de 10 ani, intotdeauna fericita cu sotul si copiii ei. Ea se indragosteste foc de un alt barbat. Ce trebuie ea sa faca, in opinia Dvs.?

A.N.: In primul in rand, sa nu considere din start ca mariajul ei este pierdut si sa reflecteze asupra mizelor, pentru a incerca sa reziste fata de ceea ce o copleseste.

In numele cui ?

A.N.: In numele celor in care ea a investit pe parcursul ultimilor 10 ani! Eu voi compara aceasta situatie intr-un mod mai trivial, cu o operatiune financiara: nu veti risca ceea ce ati economisit timp de ani de zile pentru o ”lovitura” la Bursa, stiind ca, statistic, riscati sa pierdeti totul! Cedand in fata unei pasiuni, care duce spre necunoscut, riscam sa facem sa explodeze tot ceea ce am construit.

Este legea ratiunii contra legii inimii!

A.N.: Desigur, si aceasta este iarasi parerea unui medic ce vizeaza protejarea copiilor de la suferintele strict inevitabile care apar atunci cand parintii  lor se separa. Acum, daca i-as fi prieten, posibil ca i-as spune acestei femei: ”Distreaza-te, nu spune nimic si vezi unde te ve aduce aceasta pasiune”. Iar daca acest adulter ii poate permite sa-si salveze familia, i-as spune ”Inainteaza!”. Problema este ca noi nu cunoastem consecintele a toate acestea dinainte.

Adulterul poate fi, deci, salvator?

A.N.: Unele adultere sunt utile dinamicii cuplului. Am cunsocut cazul unei femei care si-a luat amant chiar dupa nunta, istoria sa adulterine a durat 15 ani, apoi a luat sfarsit. O luna dupa ruptura, sotul acestei femei, care nu a stiut niciodata nimic, a cerut divortul. E posibil, ca viata dubla echilibra aceasta femeie, ca adulterul era compensatoriu. Este regretabil ca ea nu s-a gandit la aceasta, deoarece frustrarea ce a urmat despartirii de amantul sau a si provocat divortul.

Dvs. sustineti ca nu trebuie dezvaluit in niciun caz, fata de partener, un adulter; nu este oare aceasta un mod de a propavadui, dupa mai mult de 50 de ani de la relatia Sartre-Beauvoir, o reintoarcere la ipocrizia stramosilor nostri?

A.N.: Eu denunt intr-un mod violent  schema ”cuplului liber” creat de Sartre-Beauvoir! Aceasta este o utopie, o iluzie, o oroare! Ei au contractat acest pact, dar nu l-au respectat deloc, ei s-au ascuns de atatea lucruri. Problema este ca, cu notorietatea si statutul lor, ei au atrenat o multime de oameni sa procedeze ca dansii, ceea ce a ocazionat multe nenorociri. Eu sunt categoric aici: cand un adulter survine, cel mai bine e sa nu vorbim despre el niciodata, deoarece aceasta situatie este traita intotdeauna intr-un mod extraordinar de violent de catre partenerul inselat. In toate cazurile, adulterul marturisit lasa urme dificil de suportat.

Deci, el nu poate fi trait nicioadata ca un joc, ca o indragostire usoara, distractiva?

A.N.: Nu, si printre altele, in psihanaliza, jocul este considerat ca o tentativa de a stapani angosa in fata mortii. Adulterul ne trimite la urma lasata in noi de mama noastra, care ne-a facut sa credem ca suntem nemuritori…Aceasta este, printre altele, mult mai puternic resimtit de barbati decat de femei, pare-se.

Inselam diferit, in dependenta daca suntem barbat sau femeie?

A.N.: Da. Barbatii inseala mui mai usor, asa dupa cum si confirma statisticile. Cand un barbat declara: ”Este adevarat, eu te-am inselat, eu m-am culcat cu Cutare, dar nu a fost nimic mai mult decat sex”, trebuie sa-l credem. In revansa, pentru o femeie, trecerea spre actul adulterin, are consecinte cu mult mai grave. Aceasta se explica in modul urmator: un barbat, trecut deja prin corpul mamei sale in timpul sarcinii, va plasa intotdeauna femeia vietii sale pe locul doi, primul loc fiind ocupat, definitiv, de mama sa. Femeia, neavind experienta corpului tatalui sau, va plasa orice barbat, trecut prin viata sa, pe primul loc, astfel stergand urma precedentilor.

Cine suporta mai greu adulterul?

A.N.: Barbatul inselat isi spune: ”Organul meu genital nu i-au fost indeajuns”, el se va simti literalmente castrat (lacanienii nu vorbesc de angoasa mortii, ci de angoasa castrarii). Femeia inselata, ea nu se simte castrata, deoarce ea nu poate fi castrata. Ea are, in plus la toate, ceva ce ii este specific, ceea ce niciun barbat nu va putea distruge: doza de iubire homosexuala ce ramane in ea in urma relatiei cu mama sa.

De aici, spre a gasi mai acceptabil adulterul masculin, nu este dact un pas!

A.N.: Experienta arata ca, pur si simplu, femeile il suporta mai usor. Dar eu nu am spus niciodata ca adulterul este acceptabil in sensul general al termenului.

Putem fi fideli o viata intreaga,traind in societatea de azi?

A.N.: Fiind onest, nu stiu ce sa va raspund.

Trebuie sa revenim la interdictii, in materie de adulter?

A.N.: Da, deoarece interdictia este salutara in transmiterea schemei pe care noi o desenam copiilor nostri. Legaturile noastre sociale sunt astazi foarte slabe. Ele sunt umplute cu interdictii absurde: sunteti sanctionati daca nu platiti orele de parcare, iara daca va inselati sotia, nicio problema, sunteti pe puctul de a fi aplaudat chiar. Este urgent sa reconstituim o legatura sociala si amuroasa coeranta.

Traducere si adaptare din franceza: Diana Guja

sursa „ELLE” din 25 septembrie 2006

Foto: Nathália Bariani/Unsplash

Interviuri

Psihologia n-are nimic de a face cu astrologia, cu parapsihologia, cu alte abordări de tip ”hocus-pocus”

Cu o experiență de peste 20 de ani în domeniul psihologiei clinice și psihoterapiei, prof. univ. dr. Daniel David a fost unul dintre specialiștii care a introdus în psihologia românească o serie de discipline moderne, precum psihodiagnosticul și psihoterapiile validate științific⁠, psihologia evoluționistă⁠ și genetic counseling. Totodată, a structurat  psihoterapiile cognitiv-comportamentale în mecanisme instituționale funcționale, fiind autorul primului tratat în domeniu și fondatorul primei asociații de profil din România.

Printre realizările profesorului David se numără și publicarea studiului ”Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală” (ed. Polirom, 2015). Bazându-se pe o amplă cercetare derulată între anii 2005 și 2015, cartea oferă un profil psihologic al românilor ce contrazice nu de puține ori binecunoscutele clișee care circulă despre acesta.

La ora actuală, prof. univ. dr. Daniel David deține funcția de prorector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și este președinte al Asociației Psihologilor din România.

L-am prins pe profesorul David,  în timpul ultimei sale vizite la Chișinău, când a susținut o lecție în fața unui public de profesioniști, la tema tulburărilor de personalitate. M-am folosit de această ocazie pentru a discuta cu dumnealui despre terapia cognitiv-comportamentală (TCC), gândirea irațională, psihologie și pseudo-psihologie.

*Această întâlnire a fost posibilă Proiectului moldo-elvețian MENSANA.

Stimate domnule profesor, ce este terapia cognitiv-comportamentală (TCC) despre care auzim vorbindu-se tot mai des în ultimul timp?

În lume în acest moment există foarte multe abordări terapeutice. Acestea, practic, sunt de ordinul câtorva sute. Sunt diverse estimări, 300 – 500. Toate abordările astea se subsumează, însă, în trei paradigme mari și, din punct de vedere istoric, cele trei paradigme sunt următoarele: abordarea dinamic-psihanalitică (cea mai veche), abordarea umanist-existențială-experiențială și cea mai nouă – abordarea cognitiv-comportamentală.

În abordarea cognitiv-comportamentală avem foarte multe variații, dar toate sumează aceleași paradigme care spun că emoțiile și comportamentele noastre problematice nu sunt generate de evenimentele din viață, ci sunt generate de modul în care noi interpretăm evenimentele din viață. Vedeți, la nivelul simțului comun nu există această perspectivă, la nivelul simțului comun oamenii fac, de obicei, legătura între evenimentele de viață și emoțiile. Ei spun că sunt triști, fiindcă le-a murit cineva apropiat sau sunt furioși, fiindcă nu-i ascultă copiii, dar adevărul este că ei nu sunt triști, fiindcă le-a murit cineva apropiat. Sunt triști fiindcă gândesc și interpretează într-un anumit fel acest lucru. Nu sunt furioși că nu-i ascultă copiii, sunt furioși, fiindcă ei interpretează într-un anumit fel faptul că nu-i ascultă copiii. Și atunci terapia cognitiv-comportamentală vine și spune că există o mediere cognitivă între evenimentele noastre de viață, experiențele de viață și emoțiile, și comportamentele pe care le avem. Această mediere ia formă specifică în diverse tulburări psihice, fiindcă în tulburări specifice vei avea cogniții specifice și ideea fundamentală este: Vrei să schimbi emoțiile? Vrei să schimbi comportamentul? Atunci trebuie să schimbi modul de gândire, adică trebuie să schimbi gândurile iraționale în gânduri sau cogniții raționale cu diverse tehnici.

Tehnicile sunt foarte multe: tehnici cognitive, tehnici comportamentale, tehnici experențiale. Terapia cognitiv-comportamentală nu este definită de tehnicile pe care le folosim. Ea este definită de conceptualizarea pe care o folosim, adică de acea idee că toate emoțiile și comportamentele sunt mediate cognitiv. Ce tehnici folosești tu după aceea, ca să modifici cognițiile iraționale, asta iese din domeniul TCC, fiindcă poți folosi tehnici psihanalitice, tehnici umaniste, tehnici existențiale, scopul este să modifici cognițiile iraționale.

Cine are nevoie de terapie cognitiv-comportamentală?

Dacă ne uităm, de exemplu, în ghidurile clinice internaționale, și sunt două care sunt mai mari și mai cunoscute (SUA – ghidul stabilit de Asociația Psihologilor Americani, Marea Britanie – ghidurile NICE), acolo ai toate tulburările majore abordate, tulburările de tip depresiv, tulburările de tip anxios, tulburările legate de comportamentele alimentare, tulburările de personalitate, tulburări de tip psihotic, schizofrenie sau alte tipuri de psihoze. Observăm că majoritatea, nu mai știu dacă 80-90 la sută, sunt tratamente de orientare cognitiv-comportamentală. Deci, asta înseamnă că ele au trecut studii clinice riguroase, arătând că sunt mai eficiente, raportate la diverse condiții de control. Deci, cine are nevoie de TCC? Oricine care are o suferință psihologică diagnosticată clinic. Nu există o formă de terapie în momentul ăsta care să fie mai eficientă decât TCC pentru tulburările de sănătate mintală cunoscute.

De asemenea, cred că pot beneficia de intervenții cognitiv-comportamentale și oamenii sănătoși. De exemplu, factorul irațional de care am vorbit în TCC este un factor de vulnerabilitate. Respectiv, cineva s-ar putea să aibă cogniții iraționale fără să aibă o tulburare psihică grea, deoarece cogniția n-a fost provocată de un eveniment de viață. Dacă identifici cognițiile astea, ai putea să intervii cât omul este încă sănătos din punct de vedere psihologic, să-i modifici factorii de vulnerabilitate. De exemplu, la copil în școală: copilul încă n-are depresie, dar are stilul de gândire irațional. De ce să lași să experențieze nu știu ce eșecuri sau pierderi în viață și după aceea să aibă depresie, când se poate interveni prompt.

 Ce înseamnă stil de gândire irațional? Cum poate un copil să aibă stil de gândire irațional?

În principiu, stilul de gândire irațional se bazează pe faptul că cognițiile, modul tău de raportare la diverse situații n-are suport logic, empiric și pragmatic.

Sunt patru procese iraționale majore care sunt mai cunoscute și anume: tendința de a-ți formula propriile dorințe în termeni de trebuie cu necesitate. Altfel spus, noi, ca oameni, avem dorințe. Dorințele noastre se pot referi la propria persoană, la ceilalți sau la viață. Unii dintre noi facem un salt ontologic irațional și ajungem să credem că dacă mi-am dorit ceva, acel lucru trebuie să se întâmple. Ajungem să spunem că noi trebuie să facem diverse lucruri, ceilalți trebuie să facă diverse lucruri, că viața trebuie să fie într-un anumit fel. De ce este irațional? Fiindcă n-ai niciun suport logic că, dacă tu îți dorești ceva, acel lucru și trebuie să se întâmple.

Un om care are cogniții iraționale nu este considerat un om cu probleme psihologice, ci are vulnerabilitate spre probleme psihologice.

De ce sunt oameni care au tipul ăsta de gândire?

Eu aș spune că cei mai mulți oameni au stilul de gândire irațional, doar că nu este unul complet generalizat, adică în orice situație. Unii au un stil de gândire irațional în anumite contexte, alții pot să generalizeze și-l au în foarte multe contexte. Sunt multe teorii de ce am ajuns noi să gândim astfel. Unele dintre teorii sunt explicabile evoluționist. Așa cum avem predispoziția pentru a învăța ușor limbajul natural, fără să trebuiască să facem mari eforturi, tot așa avem această predispoziție pentru a învăța acest stil irațional, care ne-a ajutat în cursul evoluției speciei noastre, când trăiam mai degrabă într-un mediu primitiv, în care era nevoie să ne satisfacem nevoile de bază, cu sarcini foarte simple. Acest stil absolutist, rigid, a fost un stil care a ajutat pe strămoșii noștri să supraviețuiască și noi suntem urmașii lor, avem această predispoziție.

Deci, noi ne naștem așa?

Da, ne naștem cu această predispoziție, care se poate transforma sau nu într-o cogniție irațională, dacă mediul și cultura te ajută. Noi avem predispoziția pentru limbajul natural, dar dacă nu este bombardat cu limbajul natural, copilul nu învață limbajul. La fel se întâmplă și cu cognițiile iraționale. Avem predispoziție spre cogniție irațională, dar dacă cultura nu ne-ar bombarda cu conținuturi iraționale, nu le-am asimila.

Al doilea proces irațional major este tendința de a catastrofa, de a transforma răul într-un rău mai mare decât este, a spune că ce se întâmplă e cel mai mare rău ce ți se poate întâmpla. Tendința de a evalua global oameni, situații și lipsa de toleranță la frustrare. Oamenii gândesc în termeni de ”nu pot suporta”, ”nu pot tolera”.

Alternativele raționale sunt clare – în loc de gândire rigidă, o gândire flexibilă, așa-numita flexibilitate psihologică; în loc de catastrofare – o evaluare nuanțată a situațiilor negative, în loc de intoleranță la frustrare – toleranță la frustrare, în loc de evaluare globală – evaluare specifică contextuală și comportamentală. Spre exemplu, când cineva nu obține o performanță la o anumită sarcină, nu are sens să-i faci o evaluare globală, spunându-i că-i prost și incapabil, poți să-i spui simplu că comportamentul său a fost neperformant. E o mare diferență când îi spui unui om ”ești prost” versus când îi spui unui om ”tu ești ok ca om, dar comportamentul tău în situația asta n-a fost suficient de bun”. Tu, ca om, ți-l poți îmbunătăți. Dacă-l faci prost, un prost cum să-și îmbunătățească comportamentul?

De câte ședințe este nevoie pentru a schimba stilul de gândire?

Depinde de tulburare.

Să luăm un om sănătos, care nu are o tulburare, dar are o vulnerabilitate…

Acolo depinde cât de tare este vulnerabilitatea. Mai întâi ai testele psihologice, prin care măsori stilul de gândire rațional sau irațional, ai un anumit profil al omului, că unul s-ar putea să gândească mai degrabă în termeni catastrofici, altul gândește în termeni de evaluare globală, altul le poate avea pe toate. Vezi care este nivelul și care este tăria cognițiilor respective și după aceea ai programele de intervenție. Nu știu ce să vă spun, poate să dureze de la patru-cinci ședințe până la 25-30 de ședințe cu un om sănătos. Depinde, cum am spus, de tăria stilului de gândire irațional.

Cum poate un om, care nu a fost diagnosticat cu o tulburare,  să realizeze că are nevoie de terapie? Când este momentul să se adreseze unui specialist și dacă astfel de moment există, în general?

Un om sănătos, de obicei, dacă nu are suferință emoțională și suferință psihologică, nu prea vine de bună voie la psihoterapie, decât dacă este un om foarte educat, care învață despre aceste lucruri, conștientizează că în discursul lui și în modul lui de raportare la situații apar cognițiile astea iraționale despre care a auzit. Își dă seama că reprezintă un factor de vulnerabilitate și că în viitor s-ar putea să dezvolte probleme iraționale și decide să meargă pentru o optimizare și o dezvoltare personală, aș spune, nu pentru terapie. Sigur că e terapie cognitiv-comportamentală, dar n-o face pentru tratament.

Trebuie să fii foarte cult sau informat, ca să înțelegi că ai nevoie de consultațiile psihologului. Ce facem cu oamenii care nu au nivelul respectiv de cultură sau informare?

Politici publice ar fi trebuit făcute. Vedeți, astfel de lucruri ar trebui învățate în școală. Așa cum copiii învață o mulțime de lucruri despre mediu, despre realitatea fizică, ar trebui să primească și o educație psihologică. Psihologii din școală ar trebui să facă această testare a nivelului de cogniții iraționale, a vulnerabilităților pe care le au copiii, că e mai ușor să le găsești dinainte și să le modifici, decât să aștepți până când copilul dezvoltă ADHD, depresie sau anxietate.

Ce trebuie să cunoască un client atunci când caută un psiholog sau când simte că are nevoie de un psiholog? Cum alege psihologul? Există niște reguli? Cum alegem din multitudinea de oferte, cum înțelegem care e diferența între, bunăoară, un astro-psiholog și un psiholog?

În primul rând, psihologia este o știință. Pe piață, în domeniul sănătății, în general, nu doar în psihologie, sunt și abordări care sunt non-științifice. Și în medicină unii tratează cancerul cu abordări ”hocus-pocus”, care n-au nicio legătură cu știința. În domeniul sănătății mintale, cu atât mai mult există această alternativă non-științifică la serviciile pe care le oferim. Ei bine, oamenii trebuie să fie informați, să știe că psihologia este o profesie științifică și când vezi psihologia combinată cu abordări pseudo- sau non-științifice nu investi timp și bani în acea direcție, fiindcă vei pierde și timp, vei pierde și bani, și ameliorarea va fi probabil slabă sau de scurtă durată. Du-te spre acei psihologi care fac ceea ce se cheamă intervenții psihologice validate științific, adică pentru care sunt dovezi că funcționează. Acum, dacă ai timp, și bani de cheltuit, și vrei să mergi la un astro-psiholog ca un element de entertainment și de căutare a unor dezvoltări personale, este opțiunea ta. Dar dacă ai o suferință psihologică și vrei cu adevărat să fii tratat, nu amesteca lucrurile. Un psiholog nu are voie să amestece lucrurile. Când faci psihologie, fă psihologie. Psihologia n-are nimic de a face cu astrologia, cu parapsihologia, cu alte abordări de tip ”hocus-pocus”. A le combina este o mare problemă, iar asociația noastră profesională din România încearcă să facă distincție între cele două. Nu poți interzice unui om, care este și psiholog, să facă și astrologie, și horoscop, dar poți să-i spui că în cabinetul de psihologie sau când scrie ”psiholog” pe tăbliță, cele două să nu fie combinate, că nu e voie.

Și în România pseudo-știința este puternică. Totuși sunt câteva nuclee care promovează ceea ce se cheamă evidence based psychology, așa cum e evidence based medicine, e vorba de terapii validate științific, care sunt puternic promovate de un număr suficient de mare de oameni și centre puternice.

Eu nici nu mă aștept și nici nu cred că ar trebui interzise abordările astea pseudo- și non-științifice. Ele au existat de-a lungul istoriei și în alte domenii mai vechi și mai bine organizate, cum este medicina. E naiv să crezi că în psihologie le vom putea interzice, dar ce putem face este să educăm oamenii și când aleg, să aleagă în funcție de informații la zi, adică să aleagă în cunoștință de cauză, să nu spună după ce a fost la un astro-psiholog că nu mi-a spus nimeni că, de fapt, asta nu este o abordare validată științific. Dacă el, știind că pentru depresia lui există terapie cognitiv-comportamentală sau altă formă de terapie tradițională bine validată, dar alege să meargă pe o abordare care leagă depresia de conjuncția lui Mercur cu Venus sau de o energie universală subtilă sau alte lucruri de genul ăsta, o face pe banii și pe pielea lui. Noi l-am informat, noi nu-l putem opri.

Cu copiii este mai mult sau mai puțin clar, pe ei fi ideal să începem din școală să-i învățăm despre psihologie. Dar ce facem cu maturii care au ieșit demult din școală și au deja o experiență de viață?

Cu cei maturi, presa are un rol foarte important și politicile publice din țările respective. Mamele educate ale copiilor cu probleme sunt cele care pot declanșa schimbarea. O mamă educată care are un copil cu ADHD sau cu tulburări de spectru autist sau cu tulburări de internalizare sau de externalizare, merge, se uită la ghidurile NICE din Marea Britanie sau se uită la ghidurile din SUA, la ce recomandări se fac pentru  ADHD, de exemplu. Când vine la psiholog, ea nu mai spune ”Copilul meu are o problemă”, iar tu să faci ce vrei în cabinetul tău. Mama te întreabă ”Am văzut că în SUA tratamentul respectiv este recomandat, dvs. îl practicați?” Tu spui ”Nu, eu practic altceva”, mama spune ”Bine, mulțumesc, dar nu cu copilul meu și nu pe banii mei și pe timpul meu”. Deci, se schimbă practica pe această linie, dar s-ar putea mai mult. Ar trebui ca organismele de specialitate să creeze ghiduri, să distribuie informații, avertizări împotriva pseudo- și non-științei. Acum sunt mai multe canale prin care poți s-o faci. Prin ce predai la universitate, prin orele de consiliere din licee și din școlile primare, prin politicile publice pe care le pot face diverse ministere, iar media să fie sensibilă la astfel de lucruri și să le promoveze.

Cum stau lucrurile în România la acest capitol? Cât sunt de informați cetățenii români în legătură cu psihologia?

Lucrurile s-au schimbat mult față de acum 10-15 ani, fiindcă și noi, centrele mari, am reușit să facem traininguri în paradigma validată științific. Am avut mii de studenți în ultimii ani, care, la rândul lor, sunt împrăștiați în toată țara și ei văd probabil zeci, sute de pacienți, vorbesc între ei, vorbesc cu alții.

Cât de mult influențează situația social-politică din țară asupra sănătății psihologice a cetățenilor ei?

Sigur că poate să influențeze, dar nu uitați, contează factorul de vulnerabilitate. Altfel spus, problemele psihologice rezultă din interacțiunea celor doi factori: evenimentele stresante, economice, sociale etc. și factorul de vulnerabilitate. Cineva care n-are vulnerabilitate cognitivă, reușește chiar în fața situațiilor problematice de viață să nu dezvolte probleme emoționale și psihologice. Nu-i vesel și bucuros, dar dezvoltă emoții sănătoase negative, adică e nemulțumit. Dar nu-i depresiv, furios și agresiv. Dar sigur că aceste evenimente sunt factori precipitatori. E clar că dacă ai vulnerabilitatea, astfel de evenimente o pot transforma în probleme emoționale și psihologice.

Deci, până la urmă putem spune că oamenii sunt diferiți și interpretează diferit ceea ce se întâmplă în jurul lor?

Da, dar există niște patternuri stabile de interpretare. Unii tind să interpreteze irațional, alții tind să interpreteze într-o manieră flexibilă rațională și se adaptează. Sunt unii oameni care au o vulnerabilitate atât de mare, încât stresori minori, care pentru altcineva nu reprezintă un mare stresor, pot să declanșeze probleme complicate. Și sunt alți oameni care au o reziliență atât de mare, adică cognițiile raționale sunt atât de puternice, încât, oricât de mari sunt stresorii, nu se decompensează, nu dezvoltă tulburări emoționale și psihologice.

Poate fi reziliența cultivată?

Da. În școală aș vrea să văd cursuri, aș vrea să văd  ore de dirigenție, aș vrea să văd pe psihologul școlar că face ateliere cu copiii, în care să-i învețe cum să gândească flexibil și nu rigid, cum să nu catastrofeze, ci să nuanțeze elementele negative, cum să-și dezvolte toleranța la frustrare, cum să învețe să nu se evalueze global, ci să se evalueze rațional, contextual. Aceste lucruri ar trebui implementate în curriculum școlar. De exemplu, cum s-a întâmplat în Australia. Două treimi din școlile din Australia la un moment dat aveau programe de parenting, programe de creștere a rezilienței pe ideea de cogniții raționale. Noi am avut la Cluj, în urmă cu trei ani, un proiect european în care am lucrat cu copiii din trei județe și cu profesorii lor. Au fost câteva mii de copii și sute de profesori, pe care i-am învățat aceste lucruri.

În Moldova are loc reforma serviciilor de sănătate mintală. Cum credeți, are aceasta sens în contextul social și economic actual din țara noastră?

Da. Și aveți un avantaj foarte mare. Multe lucruri nu există în Moldova, mai ales dacă vă raportați la țări vestice, poate chiar la România. Dar dacă vă propuneți, puteți face un sistem care ia tot ce-i mai bun din tot ce există și atunci reușești să arzi etape și să te racordezi direct la spațiul internațional.

Dar cum rămâne cu mentalitatea la nivel de țară? Să luăm, de exemplu, faptul că această reformă prevede incluziunea socială a persoanelor cu probleme de sănătate mintală, ceea ce este interpretat negativ de o mare parte a populației.

Sperie, știu că sperie. Și în România sperie. E o chestie culturală. Această schimbare trebuie folosită ca o oportunitate. Avantajul Moldovei este că e o țară mai mică. Dacă este un ministru, un prim-ministru, care chiar dorește să facă lucrurile ok, le poate face. Faceți-le ca în Olanda, ca în Elveția și o să fie bine.

Cât timp ar dura sa că se schimbe felul în care societatea percepe persoanele cu probleme de sănătate mintală?

Eu țin minte că imediat după Revoluție, când eram student și am început să lucrez, stigma asociată condițiilor psihologice era foarte mare, chiar și în orașele mari. Acum în orașele mari nu mai există o stigmă mare asociată condiției clinice. Dimpotrivă, unii oameni încep să o vadă ca un element de educație. Dacă ești un om educat, când te doare dintele mergi la stomatolog, când ai o problemă psihologică nu te duci la vrăjitor, la prieteni, cunoștințe, rude. Te duci la specialistul care te poate ajuta să-ți rezolvi problema respectivă. Deci, este un semn de educație. În zonele mai rurale, mai sunt probleme. Oamenii mai cred că a merge la psiholog echivalează cu ideea că ești nebun, că e ceva ce trebuie ascuns.

Pe Facebook și alte rețele de socializare, circulă foarte multe sfaturi și articole pseudo-psihologice care devin virale. Ce facem cu ele?

Asta se întâmplă și din cauza faptului că specialiștii s-au retras și au abandonat spațiul public. Un angajament al departamentului nostru a fost să nu refuzăm vreo invitație pentru interviu, pentru televiziune, pentru a scrie în presă. Nu fiindcă vrem să ieșim în față, apropo de tulburări de personalitate. Nu vrem să fim histrionici narcisiști. Dar dacă te retragi din spațiul public, ai lăsat un gol în care vor intra astro-psihologii și atunci vei sta și te vei plânge că ne inundă, că sunt peste tot, că oamenii nu mai știu… Du-te și tu. Nu înseamnă că trebuie să-i interzicem pe ei, lasă-i să-și exprime punctul de vedere. Eu niciodată nu am fost de acord cu ideea că putem câștiga cu știința, dacă interzicem non-știința. Nu. Lasă-i să se exprime, dar du-te tu, omul de știință, cu un limbaj de interfață, în spațiul public, în piață, explică ce faci și bate pseudo-știința acolo, astfel încât omul să înțeleagă ce se întâmplă.

De exemplu, cu vaccinările. Medicii au stat foarte liniștiți, că ei au știință, studii… N-au mai ieșit, n-ai mai auzit în ultimii ani de campanii de vaccinare, ce-a făcut vaccinul pentru specia asta, că ne-a dublat speranța de viață, care sunt riscurile nevaccinării etc. Apoi s-au trezit brusc că în spațiul public e o mișcare extraordinar de puternică anti-vaccin. Sunt șocați, nu le vine să creadă. Acum se regrupează, dar n-ar fi trebuit să părăsească spațiul public. Omului trebuie să-i amintești mereu că există știință, pseudo-știință, non-știință. Dacă tragi știința și o duci în universități și laboratoare, și lași spațiul public la dispoziția pseudo- și non-științei, să nu te miri la un moment dat că oamenii o vor alege.

Vă mulțumesc!

Notă: Prima dată acest interviu a apărut pe site-ul trimbos.md

Autoare: Diana Guja

Foto: Neil Thomas/Unsplash

Interviuri

Daniela Misail-Nichitin:”Daca zici “nu”, de fapt, inseamna “da”, pentru ca asa sunt fetele…”

Daniela Misail-Nichitin, directoarea programului “Femei” la Centrul International “La Strada” si una dintre cele trei femei care au fondat organizatia intr-o zi de vara, asezate la o masa rotunda, fara a sti ce inseamna drepturile femeilor, drepturile omului, trafic si violenta, vara de la care au trecut 15 ani, timp in care a devenit o experta in violenta comisa impotriva femeilor, mi-a raspuns la cateva intrebari esentiale despre femeile din Moldova, violenta la care sunt supuse, despre barbatii agresori, tanara generatie si lumina de la capatul tunelului.

Care este situatia femeilor in Moldova? Cu siguranta exista o statistica, care reflecta lucrurile, dar si din punctul de vedere al unui om care lucreaza in domeniul drepturilor femeilor…

Ce tine de situatia femeilor in Moldova, statistica ma face mai putin sa cred ca reflecta realitatea, pentru ca totul este foarte relativ, depinde cu ce compari. Spre exemplu, daca e sa vorbim despre in ce masura se respecta drepturile femeilor in Moldova, comparativ cu lumea araba, atunci, da, pot sa zic, uite, femeile au mai mult sau mai putin drepturi egale, dar daca e sa analizam din punct de vedere a unei lumi in care femeie intr-adevar este egala in drepturi si libertati cu barbatul, atunci Moldova nu a ajuns inca la un nivel, cel putin, mediu de preformanta.

Argumentele sunt foarte simple – daca analizam profesiile care se considera mai complicate, de exemplu: activitatea politieneasca, aceeasi mass-media, ma refer la nivelul decizional, nu ma refer  la pozitiile din linia intai, pai, in aceste poztitii femeile trebuie sa depuna efort dublu sau uneori triplu pentru a se realiza si pentru a li se recunoaste perfomantele.

Daca vorbim despre concilierea vietii de familie cu viata profesionala, aici putem vorbi deja de un progres, deoarece in multe familii se intalnesc cazuri cand barbatul isi ia concediu de ingrijire a copilului, se impilca mai activ in cresterea si educatia lui, comparativ cu 10-115 ani in urma. Dar, daca sa mergem in localitatile rurale, nu veti intalni astfel de cazuri. Aceasta se intampla in orase mari, in Chsinau si maximum, Balti. In sate situatia femeilor nu difera cu nimic fata de acum 10-15 ani.

Sau, bunaoara, implicarea femeilor in politica si care sunt instrumentele care sunt utilizate in cadrul campaniilor electrorale, dar si intre campaniile electorale, pentru fi promovata imaginea unui barbat si a unei femei. Aici avem un exemplu clasic de discriminare, de abordare sexista a femeilor in politica.

La noi, deseori insasi femeile mentin aceasta stare de lucruri…

Exact, pentru ca femeile, ca si barbatii, traiesc in aceeasi societate si, de exemplu, atunci cand vorbim despre anumite stereotipuri sau roluri de gen si perceptia femeilor si a barbatilor, atunci femeile uneori au o perceptie mai stereotipizata decat barbatii.

De exemplu, in unul din recentele studii “Barbaii si egalitatea de gen in Republica Moldova”, publicat in 2016, e foarte bine aratat ca, de fapt, nu doar barbatii considera ca sunt momente in viata cand o femeie merita a fi batuta, dar inclusiv femeile considera asa. Si, procentual vorbind, numarul femeilor care sustin bataia este destul de mare, e peste 40 la suta. Daca analizam cum asta ulterior se transmite -in educatie mai mult sunt implicate mamele decat tatii si asemenea prejudecati se transmit in egala masura atat fetelor, cat si baietilor. Si, ca sa fac o paralela cu disciplina Relatii armonioase in familie – am facut o cercetare la inceputul anului de invatatmant si la sfarsitul anului de invatamant si, cand analizam ce inseamna femeie gospodina in perceptia baietilor si in perceptia fetelor, fetele erau cele care mai des decat baietii mentionau ca o buna gospodina este cea care are grija de treburile casnice, car stie sa gateasca la timp si gustos si care stie sa-si ierte barbatul atunci cand acesta greseste. Si aici noi vorbim de generatia tanara, de copii care sunt in clasele a X-XII, noi nu vorbim de generatiile care au foarte profund inradacinate anumite conceptii.

Dar cum se intampla ca in ziua de azi, cand copiii au acces destul de mare la diferite surse de informare si cresc in medii mai deschise catre lume, cum se intampla ca ei totusi preiau aceste idei?

Expunerea foarte mare la informatie o au copiii din oras. Copiii din localitatile rurale sunt mai putin expusi la informatii si ei totusi traiesc foarte adanc inradacinati in anumite cutume a propiei comunitati. Ei vad un anumit model in familie, dar, din pacate, de multe ori propria familie nu este un exemplu din diverse considerente: fie ca unul sau ambii parinti sunt plecati peste hotare, fie ca traieste intr-o familie in care este violenta etc. si asta confirma acea cercetare pe care am facut-o pentru a vedea cum s-a schimbat atitudinea copiilor. La intrebarile care au fost subiectele de interes sporit pentru ei in cadrul acestei disciplini, pe locul intai s-a plasat subiectul despre violenta in familie. Asta vorbeste despre faptul ca ei vad scene de violenta si sunt victime ale violentei in familie si atunci cand institutia de invatatmant, profesorul intr-un fel consolideaza acest mesaj, cand membrii comunitatii, vecinii, rudele, la fel, consolideaza acest mesaj, atunci gradul de schimbare este unul foarte mic. Copilul nu poate sa se schimbe sau nu poate prelua anumita informatie pe care a citit-o undeva, daca nu gaseste macar un model, un reper comportamental. In oras aceste chestii sunt cu mult mai vizibile, deoarece cercul de expunere si comunicare a copiilor este cu mult mai mare, ei pot vedea diferite scenarii si diferite personaje de la care se pot inspira. In localitatile rurale aceste lucruri se intampla cu mult mai greu.

Daca tot am ajuns la copii… Doi adolescenti se lanseaza intr-o relatie, ei fiind dintr-un mediu tipic moldovenesc, cu traditii, cu familiile respective etc. La ce moment ar trebui sa sune alarma in capul fetei ca relatia se transforma intr-o relatie abuziva? Care este momentul si daca exista vreun raport, cel putin neoficial, pe care poate voi l-ati facut, cate relatii sunt sanatoase si cate nesanatoase, anume intre tineri?

Este foarte greu sa faci asemenea analiza si niciodata nu ne-am propus s-o facem – a da apreciere relatiei, hai s-o numim ecologica, de aceea ca sanatoasa sau nesanatoasa suna a diagnoza si nici psihologii nu ar putea pune o astfel de diagnoza. Noi ne prpunem, mai degraba, sa-i invatam pe tineri, fie fete sau baieti, sa depisteze primele semnale a unei relatii cu risc, sa previna, sa nu ajunga la situatii cand este deja clar ca este o relatie violenta, dar sa atraga atentia de la primele semne care denota pornirea partenerului de a controla pe celalalt. Si aici exista suficiente semne care trebuie sa-i puna in garda pe tineri, valabile, in egala masura si fetelor si baietilor – inclinarea unuia de a controla exagerat actiunile celuilalt, de exemplu – este verificat telefonul, corespondenta, inclusiv agenda zilei, cu cine se intalneste, cu cine discuta, si toate astea se fac intr-o maniera destul de subtila la ineput, mai degraba prin a-si impune intr-un fel, asa-zisa, dragoste si grija: “Hai sa mergem impreuna, pentru ca noi suntem cuplu si vreau sa-ti cunosc prietenii, mediul de comunicare etc”. Ulterior, asta evolueaza in mesaje absolut negative, adresate tuturor persoanelor de incredere, se incepe usor-usor o izolare, prin simple replici, de genul: “Prietena ta nu este buna. Are un comportament usuratic, tu nu trebuie sa te vezi cu ea, pentru ca ea nu te influenteaza benefic si, in general, ce-ti trebuie prieteni, cand ma ai pe mine”.

Gelozia este uns emn foarte vadit. Insa, in activitatea noastra cu tinerii, fetele erau cele care spuneau ca daca nu e gelos, nu ma iubeste, ce fel de dragoste fara gelozie? Gelozia, de fapt, nici pe departe nu denota o atitudine ecologica fata de partener, pentru ca aceasta este o demonstratie directa cum se manifesta un om posesiv la inceputul relatiei. Este una, cand, ma rog, s-a intamplat o data in momentul in care era vorba de o fosta relatie si persoana isi manifesta ingrijorarea fata de eventuala refacere a relatiei anterioare si este complet altceva,  cand gelozia se manifesta fata de orice persoana de gen masculin, de la simpla privire, atingere, compliment, gest etc.

Tendinta de a critica pe toti si toate actiunile este alt semn ca lucrurile vor evolua ulterior intr-un abuz si, in special, cand vorbeste de rau persoana din fosta relatie. In momentul in care fata este idealizata si e gata sa-i coboare si luna de pe cer, dar despre fosta iubita vorbeste foarte urat, aceasta trebuie sa o puna in garda.

Tendinta exagerata de a apropia familia, chiar de la bun inceput, tot este un mare semn. De ce? Pentru ca, ulterior, cand fata vede anumite comportamente si anumite lucruri care ii displac si se gandeste ca ar fi bine sa intrerupa relatia, este un mecanism care o face sa se simta vinovata, din moment ce l-a prezentat pe iubit familiei si exista deja niste simpatii cu membrii familiei. De multe ori, acesta este un factor care, in mod special pe fetele tinere, le determina sa ramana in relatie.

Plus, cand se adauga deja elementele de santaj. Dar acestea sunt deja semne vizibile, cum ar fi constrangerea la un raport sexual. Si, iarasi, constrangerea in sens cu mult mai larg, nu este vorba doar de fortarea directa, ci de o manipulare si constrangere de ordin psihologic, de exemplu: “Nu exista dragoste fara relatii sexuale si daca tu pe mine ma iubesti, trebuie sa avem si relatii sexuale” si fata din frica de a nu-l pierde, accepta aceasta relatie, chiar daca nu este pregatita pentru ea.

O alta tendinta, de cand s-au dezvoltat tenologiile informationale, este ca barbatul filmeaza relatia sexuala si, ulterior, santajeaza fata cu aceasta inregistrare, facund-o asfel sa ramana intr-o relatie, cel putin, toxica, pentru ea.

E adevarat ca in Moldova exista un nivel ridicat de violenta impotriva femeilor si ca asta este o problema? Sau este mai degraba un fenomen inventat, chiar si de aceleasi ONG-uri pentru atragerea fondurilor, asa cum uneori se vehiculeaza?

Cu ceritudine fenomentul exista, deoarece el a devenit vizibil. Deja de vreo doi ani acesta a iesit din spatiul privat, in spatiul public. Si asta ne bucura. Despre aceste schimbari ne vorbesc numarul de adresari la politie. Din luna martie a intrat in vigoare ordonanta de restrictie si timp de cateva luni, numarul ordonantelor a fost de 900.

Daca fac trimitere la statistica, fiecare a patra femeie din Moldova a recunsocut ca a fost supusa, cel putin o data in viata, unei forme de violenta. Acestea sunt sondaje care au fost realizate pe un esantion reprezentativ, nu este vorba de o cercetare a unei singure organizatii, ci o cercetare larga, efectuata de BNS. In mare masura, aceste date reflecta situatia si din lume. Daca e sa comparam datele statistice cu realitatea din tara, atunci voi aduce exemplul telefonului de incredere, unde fiecare a treia persoana nu este gata sa raporteze cazul la politie sau sa se adreseze la servicii specializate dupa ajutor din diverse motive. Acumuland toate aceste date, nemaivorbind de cazurile de violenta in familie care nimeresc in vizorul serviciilor medicale, si nu exista o statistica segregata despre cate victime a violentei familie au fost spitalizate, aceasta fiind unul din factorii care ingreuneaza apreciarea sau determinarea costurilor acestui fenomen in Republica Moldova, vedem ca problema violentei este mult mai mare decat o prezinta ONG-urile si decat o prezinta datele statistice.

De ce aceste date? Cum se face ca fiecare a patra femeie a trecut prin violenta pe parcursul vietii? Care ar fi motivul? Situatia economica? Educatia precara? De unde se ajunge la asta si de ce asta este consderat o normalitate?

Nici educatia, nici situatia economica, nici anumite crize din viata unui om nu justifica violenta si aceastea nici pe departe nu sunt cauze. Spre exemplu, acelasi barbat care vine acasa si-si loveste sotia si copiii, la serviciu nu-si permite nici sa ridice vocea in fata superiorilor sau a colegilor. De multe ori, acest barbat este vazut de comunitate ca un barbat bun, care are grija de familie, care are o activitate profesionala de succes etc.

Cauza violentei este inegalitatea de gen si, in mare parte, este vorba de acei barbati care au o atitudine specifica, discriminatorie fata de femei, barbatii care considera ca femeia este un bun pe care, din momentul in care a cucerit-o, isi poate permite sa faca anumite actiuni care i-ar dauna foarte mult, din dorinta si din tendinta de a controla si a-si manifesta puterea asupra acestei persoane. Din pacate, barbatii care in prima relatie sunt violenti, chiar daca divorteaza si ulterior se angajeaza in alta relatie, repeta comportmanertul.

Iata de ce este important cum raspundem la aceste actiuni violente. In momentul in care aceasta persoana a fost pedepsita de la primul incident de violenta, indiferent care a fost sanctiunea, el ulterior se va gandi si va analiza mult mai bine comportamentul sau. Iar in situatia in care el vede ca acest comportament nu este pedepsit nicicum, asta va conrtibui la perpetuarea culturii violeneti in randul barbatilor.

Probabil ca in Moldova chestia asta este si mai vadita decat in alte tari, deoarece la noi, efectiv, pana nu demult raspunsul la violenta in familie era unul foarte si foarte superficial. Fie ca prima actiune era o discutie pe care o avea polititstul cu agrseorul, uletrior putea sa fie sanctionat, in cazul adresarii in instanta de judecata, dar aceasta putea sa fie o amenda care se duce tot din bugetul familie. In ultimii 2-3 ani lucrurile s-au schimbat, dar, din pacate, mecanismul de implementare a lucrurilor noi este inca unul problematic. Nu toti politsitii aplica imediat ordinul de restrictie intr-un caz de violenta, nu toti politistii monitorizeaza cum se respecta acest ordin, pentru ca sunt situatii cand imediat dupa plecarea politistului, agresorul revine in familie si atunci violenta se amplifica.

In ultimul timp, explicam mult femeilor ce inseamna violenta in familie, cand este momentul sa plece, care sunt semnele care trebuie sa se alarmeze, dar cand ne adresam barbatilor? Si daca are are sens sa te adresezi lor? Si daca, eventual, are sens sa te adresezi agresorilor?

Nu ca are sens, este obligatoriu sa implici ambele parti. Din moment ce sunt doi subiecti implicati, cu ambii trebuie de lucrat in egala masura. Bineiniteles ca programele de lucru cu victimile si agresorii sunt diferite. Cunosc foarte multe exemple din practica internationala de programe de lucru cu agresorii destul de dure, insa la noi, in Republica Moldova, dupa mine, abordarea este una dezechilbrata, in sensul ca exista tendinta de a-i pune pe acelasi cantar victima si agresorul si exista inca putine localitati in care agresorii sa fie obligati prin instanta de judecata sa mearga la anumite programe de corectie, desi legea prevede astfel de proceduri. Dar, serviciile pentru agresori sunt insuficiente. Avem un centru specializat la Drochia si exista cateva initiative la nivelul municipiului Chisinau. Da, legea prevedea ca specialistii din cadrul oficiilor de probatiune sa lucreze cu agresorii, dar ca aceasta prevedere sa devina lucrativa, este nevoie de foarte multa instruire a psihologilor din cadrul acestor oficii.

M-a impresionat foarte mult practica din Israel. Ei au centre de tip plasament pentru agresori si terapia cu aceste persoane consta in a-i induce, practic, in experienta pe care o traieste victima. De exemplu, in momentul in care el a comis violenta in familie este obligat sa aleaga intre privatiunea de libertate pana la 2 ani sau finalizarea cu succes a acestui program de terapie pentru agresori. Este vorba despre niste centre in care agresorii sunt plasati pe o perioada de 14-21 de zile. Deci, ei merg la serviciu, daca sunt angajati, seara revin. Fiecare participant primeste o anumita sarcina – cineva gateste pentru toti, cineva face curatenie, cineva are grija de spalatul si calcatul lenjeriei si atunci, comportamentul celorlalti fiind unul specific agresiv, cel care a gatit mancare este acuzat de toti ca ba e prea fierbinte, ba ca e rece, ba ca n-are suficient sare etc. si atunci ei traiesc si constientizeaza comportmanetul lor fata de victime. Mai sunt si alte elemente – ei nu au dreptul sa plece fara a anunta unde pleaca si la ora vor reveni, in momentul in care au mintit, angajatii centrului trebuie sa-i monitorizeze in timpul in care ei pleaca din centru in afara orelor de program. Ca rezultat, practic 50 la suta din agresori rezista acestui program si-l duc pana la capat si, ca urmare, gradul de recidiva scade, dar nu dipsare.

La Strada a orgazat un eveniment MENxx si una dintre cele mai mari provocari a fost sa convingem barbatii sa vorbeasca despre cultura violului. O buna parte din ei au refuzat, argumentand cu faptul ca ei n-au ce spune la subiect. Intrebarea mea e de ce unor barbati le vine atat de greu sa vorbeasca la acest subiect si a doua intrebare este de ce totusi la aceste evenimente au venit mai multe femei si mai putini barbati? Inseamna asta oare ca aceste teme nu sunt atat de interesante pentru barbati, ei le considera chestiuni pur femeiesti, asa cum a mentionat la primul eveniment Victor Lutenco, unul din speakeri?

Cred ca cel mai bine e sa raspunda barbatii la aceasta intrebare, de ce ei nu vor sau nu pot sa discute la acest subiect.

Este impornat ca nu doar femeile sa vorbeasca despre violenta, ci si barbatii, pentru ca este o problema care vizeaza in egala masura pe femei si pe barbati. Sunt foarte multi barbati care, crescand intr-un mediu violent, si-au schimbat comportamentul, incercand sa modifice paradigma propriei familii si atunci chiar nu vad de ce cei care au reusit sa faca acest lucru nu vorbesc nu alti barbati. Comunicarea dintre barbat-barbat, pe problema care tin de probleme considerate mult femeiesti, este, la fel, una care are efect benefic asupra barbatilor.

Poate asta fi o dovada de atitudine “minimalista” fata de femei? Or, pentru mine aceste reactii au fost un semn ca ei n-ar lua prea in serios femeile si problemele lor.

Ei chiar nu iau in serios problemele femeilor, o buna parte din ei, ca sa nu generalizam. Si chiar daca le iau in serios, atunci le analizeaza din perspectiva propiei experiente, in mare parte din perspectiva experientei de tata de fiica, ceea ce pe mine iarasi ma deranjeaza, pentru ca intr-o asemenea abordare mai degraba vorbeste reflexul protector al unui parinte, dar nu ceea ce presupune masculinitatea intr-un barbat. Eu nu stiu daca asta e neaparat legat de subiectele care ii intereseaza sau nu, dar cu certitudine, subiectele sensibile niciodata nu au prezentat interese pentru barbati. Si aici vreau sa fac o paralela cu bancurile sau glumele pe care de multe ori barbatii le fac, inclusiv in prezenta femeilor, pentru ca atunci cand faci o gluma care reflecta subiectul relatiilor intime sau anumite trsaturi fizice ale femeii, denota ca ei iau in deradere anumite probleme pe care ei le considera create artificial sau inventate de femei. Si anume acesta este argumentul pentru a continua evenimente de genul MENxx. Barbatii nu vin, ei sunt mai sceptici la aceste actiuni, dar din momentul in care va exista o masa critica de barbati care, cel putin, incearca sa priveasca lucrurile diferit – si din perpectiva femeilor, nu doar din perspectiva barbatilor, atunci lucrurile se pot schimba si schimbarea va consta in cum abordeaza barbatii educatia propriilor copii, indiferent de genul acestora. Acum abordarea este diferita in educatia fetelor si baietilor, ea reflecta, in mare parte, stereotipurile vizavi de roluri si menirea barbatului si femeii in societate.

Revenind la tema primelor doua evenimente MENxx, “Cultura violului”, aceasta a intrigat mult, au fost si comentarii, de genul: “Da’ ce, violul are o cultura?” Daniela, de ce “cultura violului” si ce inseamna, de fapt, “cultura violului”?

Cultura violului este perpetuarea acelor norme si atitudini care normalizeaza, incurajeaza un anumit comportament social. Aceste cuvinte nu trebuie analizate din perspectiva separata, cand spunem “cultura” avem in vedere cum educatia contribuie la perpetuarea anumitor comportamente care nu trebuie sa existe. Spre exemplu, cand vorbim de cultura violului din punct de vedere a raspunsului educational, asta ar trebui sa inceapa din frageda copilarie prin a invata copiii sa-si delimiteze foarte bine spatiul personal, sa cunoasca gesturile si atingerele acceptabile si neacceptabile si cum sa reactioneze intr-o situatie sau alta.

Exemple de comportamente care perpetueaza aceasta cultura sunt foarte multe, pornind de la ideea ca atunci cand un baietel trage de cosite o fetita sau ii ridica fusta, reactia adultului la actiunile baiatului este de genul: “Asa isi manifesta el atentia, asa incearca sa arate ca o iubeste”. Comportamentul baiatului se normalizeaza, iar acesta, ulterior, va evolua in lucruri mai grave. Iar pentru fata – normalizarea sau acceptarea ca dragostea neaparat presupune si o doza de rusine, de disconfort si suferinta.

Ulterior, la varste mai mari, noi observam alte reactii, cum ar fi in adolescenta anumite atingeri a zonelor intime, atingeri ale sanilor si explicatii, de genul: “Pai asta e specificul varstei”, “Si ce daca a atins-o, asta este dovada ca baiatul are anumite sentimente fata de fata”. Nu, aceasta nu este o dovada ca are sentimente, ci este o dovada ca, daca i s-a permis si aceste atingeri au fost considerate acceptabile, ulterior acest barbat va ajunge foarte usor la ideea ca si un raport sexul poate fi fara consimtamantul exprimat si, cu siguranta, va interpreta mesajul fetei ca daca zici “nu”, de fapt, inseamna “da”, pentru ca asa sunt fetele, lor le place sa fie contradictorii in exprimare. Iar in cazul fetelor, asta contribuie la incapacitatea de a spune un “nu’ ferm, atunci cand se ajunge la un comportament pentru care ele nu sunt pregatite sau este neacceptabil pentru ele. Si depinde foarte mult de mediul in care acesti copii cresc si se dezvolta si depinde foarte mult de reactia adultilor la asemenea comportamente.

Crezi ca generatiile urmatoare vor fi motivate sa-si schimbe comportamentul? Vor fi barbatii moldoveni din viitor mai putin violenti sau vom ramane cu explicatia ca agresivitatea este in natura barbatilor, respectiv, nu avem de unde asteptam schimbari?

Eu nu as m-as lega de fiziologie, deoarece o doza de agresivitate exista in fiecare din noi – femei si barbati, dar asta nu este o justificare sau explicatie pentru comportamentele absolut inacceptabile. Eu chiar cred ca lucruile se vor schimba si aceste schimbari m-am bucurat sa le vad in elevii care au parcurs disciplina “Relatii armonioase in familie”, deoarece i-am vazut la inceput de an si i-am vazut la finele anului scolar si am observat, cel putin, o schimbare de paradigma. Acesti copii deja analizaeaza lucruile diferit, ei vad comportamente riscante, pentru ei a devenit mult mai importanta comunicarea intr-o situatie conflictuala, decat evitarea conflictului, asa cum mentionau la inceputul anului. Bineinteles ca exista o categorie in societate care nu se va schimba si probabil nici nu trebuie sa ne facem careva iluzii in acest sens. Dar, din clipa in care va exista o masa critica, care isi schimba comportamentul, apare o noua clasificare a ceea ce inseamna bine, o noua cultura de non-toleranta fata de violenta, cel putin in cazul violentei in familie, insa mai putin in cazul violului, subiect inca tabu, dovada este implicatia si gradul de deschidere a barbatilor la MENxx, dar eu cred ca asa gen de activitati trebuie continuate, deoarece cu cat mai multa lumea vorbeste despre asta, cu atat mai mult se organizeaza anumite actiuni, care, ulterior, devin ireversibile in sensul schimbarilor pe care le-au produs.

scopul vietii
Interviuri

“Scopul vietii e sa ai o torba de bani?” si alte reflectii de la o jurnalista care a ajuns bucatareasa

O femeie care a sapat in adancurile ei si a scos la suprafata ceea ce ii place sa faca si de ce vrea sa-si lege viitorul. Un om pe care nu au speriat-o nici anii, nici istoria personala, nici faptul ca are deja o cariera si ar putea linistita sa-si vada de o viata tihnita si cu salariu la timp. Dar nu. Ea a vrut mai mult. Altceva. Si acel altceva a adus-o in fata plitei de gatit.

Faceti cunostinta, ziua specialist in comunicare, seara – chef in localul unde se gateste cel mai bine din tot Chisinaul (parerea mea), Maia Metaxa.

Maia Metaxa are un parcurs deloc obisnuit. Filoloaga razvratita din fasa. Jurnalista prin pasiune (a lucrat la Radio Nova, BBC Radio si Publika Tv). Psiholoaga prin studii. Chef prin vocatie.

Si pentru ca bucataria este regatul ei, discutia noastra a avut loc in bucataria Maiei (ar iesi un nume bun de restaurant). Meniul a fost simplu si, evident, delicios. Intre inghitituri si adulmecari de arome, am reusit sa vorbim si despre suflet.

pateu_de_ficat
Cum ai ajuns sa faci ceea ce faci acum?

Printr-o durere de spate. A trebuit sa ma opresc si sa ma gandesc ce fac mai departe. Si mi-am amintit ca imi place sa gatesc. Am inceput sa caut scoli. Asa am ajuns la Bucuresti, la scoala de bucatari. Imi doaream foarte mult sa raman acolo. Voiam sa raman la Hilton, unde mi-am facut practica. Cel putin 6 luni, ca sa capat experienta. Dar salariile sunt atat de mici pentru incepatori, abia apucam sa-mi fac bani sa platesc chiria si comunalele si sa-mi mai ramana ceva pentru abonamentul la metrou. Atunci am decis sa revin acasa si ma gandeam sa pun deoparte domeniul asta, pentru ca nu pot sa exist din el. La Chisinau nu ma vedeam in niciun fel de bucatarie si restaurant.

Atunci cum ai ajuns sa lucrezi la “Rozmarin”, daca nu te vedeai in niciun local de aici?

Fiind la Chisinau am trecut concursul pentru pozitia mea veche in comunicare si am reluat vechiul job. Dar nu puteam sa dau cu piciorul la tot ce am invatat acolo, nu puteam sa pierd toate abilitatile si am inceput sa merg la targuri, cu quiche-uri in special. Si iarasi, nu stiu, Universul, intamplarea… O prietena vine in vacanta de Craciun, ne intalnim si ma intreaba ce am facut la Bucuresti si eu ii spun, la care ea imi povesteste despre Emil Bojescu (celalalt bucatar de la Rozmarin n.a.), care e implicat in deschiderea unui nou local. Ca peste cateva saptamani sa ma sune proprietara localului si sa-mi propuna sa ne intalnim. Si imi mai spune ca noi ne cunoastem (rade). Am invatat impreuna la Iasi. Am stat in acealsi camin in primul an de facultate. Pe acelasi hol. Cand m-am intalnit cu ea, la noi a fost o conexiune instantanee. Felul cum ea vorbea despre mancare, eu – despre perceptiile si atitudinea mea. Mi-a povestit despre local, apoi am fost sa-l vad. Mi-a placut foarte mult. Si am acceptat. La urmatoarea intalnire am inceput sa lucram la meniu. Trei luni am lucrat la el. In aprilie am deschis. Am invatat din mers. Ne-am ajustat la oameni. Am schimbat. Modificat.

In tura suntem 2 oameni. Eu si ajutorul de bucatar. Un baiat foarte bun, la care tin mult. Produsul meu, daca pot sa zic asa.

muschiulet_de_vita

Nu ai avut frica de esec? In primul rand, sa mergi sa faci scoala de bucatari. Nu te-ai gandit ca ar putea fi o pierdere de timp si de bani, si s-ar putea sa nu-ti iasa nimic, si sa ramai cu sentimentul ca te-ai facut de ras cu fanteziile tale? In al doilea rand, la varsta asta, unde sa-ti mai schimbi cariera? Care-s sansele ca ai putea sa-ti faci o cariera in bucatarie? Si mai ales peste hotare…

Cand ma bag cu capul in ceva, ma bag acolo unde stiu ca am sa tin piept. Ceea ce ma misca este pasiunea si curiozitatea mare. Cand incep ceva, niciodata nu ma gandesc ca am sa esuez. Cred ca pentru mine conteaza foarte mult procesul. Eu invat extrem de multe lucruri si de firea mea sunt un om curios. Imi place sa acumulez experiente si imi place sa am experiente noi. Experientele noi te pun intr-o situatie noua si vezi cum te comporti. Descoperi parti din tine. Si faptul ca am sa ma fac de ras… aveam cumva asta la inceput. Mai degraba ”ce-o sa zica lumea…”, mai ales in domeniul asta… “femeia la bucatarie”.

Dar eu nu ma simt de varsta mea. Limitele sunt in capul nostru. Eu asta am ineteles in ultimul timp. Eu sunt om liber. Da, trebuie sa scapi de multe frici, fuck them off. Eu pot sa fac ce vreau. Atata timp cat asta imi aduce placere si atata timp cat asta ma tine interesata, nu exista limite.

Cum ramane cu banii? Tu faci ce vrei, dar, pe de alta parte, trebuie sa castigi bani?

Da, ei nu vin de la inceput. Si eu sunt constienta ca intr-un domeniu nou trebuie sa iei de la zero, inclusiv cu banii. Cu cat esti mai la inceput de cariera, cu atat ei sunt mai putini si cu cat avansezi, ei sunt mai multi.

Crezi ca la varsta asta poti sa incepi o cariera noua si ajungi la un nivel, sa zicem, ok, din punct de vedere al satisfactiei profesionale si din punct de vedere financiar?

Poti, daca iti pui mintea la contributie. Stiu ca nu este un raspuns ingenios, dar trebuie sa ai rabdare. Vezi ca eu n-am renuntat inca definitiv la jobul meu, poate inclusiv din cauza financiara. Noi suntem oameni extrem de complecsi si avem mai multe laturi si suntem foarte creativi de cand ne nastem, pur si simplu noi inhibam toata creativitatea asta la un moment dat. Si noi suntem foarte talentati in foarte multe domenii. Uite la copiii mici. Dar cu avansarea in vasrta incepe influenta sociala: “O, da, varsta! Ai ajuns la 40 de ani, esti deja baba”. Nu. Si atunci este important sa te asculti. Sa tii la tine. Sa fii tu de partea ta. Da, financiar este ok. Ce faci tu cu banii astia? Pentru ca, cu cat mai multi bani ai, cu atat vrei mai multi. Aici intervine deja alt subiect, educatia financiara in familie. Eu acum invat. Acum ma educ cum sa fac asta. Noi nu avem un program in scoala, de educatie financiara. Cum iti cheltuiesti banii? Da, ii faci? Dar in ce domeniu ii investesti? Ceea ce fac acum – investesc in mine si asta este de perspectiva, pentru ca toate cunostintele dobandite le am cu mine, le port cu mine si ma pot duce oriunde in lumea asta si avea un job, oricat de mic platit. Scopul vietii e sa ai o torba de bani? Pentru mine este important sa am despre ce sa-mi aduc aminte. Ca am fost acolo si am experimentat asta. Ca am fost acolo si am intalnit oamenii astia. Banii vin si pleaca. Depinde in ce-i bagi. Eu decid sa-i investesc in experiente. In felul asta ma descopar.

supa_de_dovleac

Noi avem timp sa fim orice ne dorim. Sa excelam in doua-trei domenii de-a lungul vietii. In 10 ani poti sa avansezi atat de mult intr-un domeniu! Nu, nu sa ajungi de la simplu functionar la sef, ci de la incepator, la un om cu foarte multe abilitati. De ce nu? Eu vreau sa stiu si de acolo, si de acolo. Un om are, cel putin, cateva domenii care ii trezesc curiozitatea. Are un hobby, de exemplu. Si de ce sa nu faci  bani dintr-un hobby? Dar daca incepi sa faci bani, intri deja in alta categorie. Eu nu vreau sa raman in categoria de amator, vreau sa trec in cealalta categorie, de profesionist.

Te vezi in viitor profesand in Moldova?

Da. Dar peste o anumita perioada, nu acum. Si daca as veni in domeniul asta, as veni cu ceva nou. Si eu stiu ce nu este. Sunt anumite nise pe care le poti acoperi. Am idei si planuri.

Crezi ca avem public de nisa?

Da, avem. Oamenii, odata cu posibilitatea de a calatori, si-au deschis mintea. Ei devin incarcati experiente, afla, vad. Cand revii, chiar daca esti stabilit aici, cauti acele experiente, cauti ceea ce ai vazut acolo. Pentru multi este foarte mare surpriza sa vina sa gaseasca anumite feluri de mancare pe care le-au mancat in calatorii. Lumea incepe, incet-incet, sa se educe prin calatorii.

Ce bucatarie nationala iti place cel mai mult din cele pe care le-ai cunoscut pana acum?

Pentru mine, mancarea este emotie. Si atunci cand o faci si atunci cand o mananci. Din bucatarii, eu n-am una preferata. Imi place si italiana, imi place si franceza, si mexicana, si indiana, si chinezeasca. Imi place si a noastra. Aleg in functie de dispozitie.

Cine este modelul tau dintre chefi?

Un francez stabilit in Marea Britanie, Raymond Blanc. E autodidact. Are restaurante cu stele Michelin.

Cum e lucrul in bucatarie?

Este greu. Fizic. Stai mult in picioare. Este multa munca de rutina, care te oboseste. Nu tai doar 2 cepi, tai doua kilograme pentru anumite feluri de mancare. Dar finalul este cel mai frumos pentru mine, eu depun efort si mi se da feedback imediat. Am avut comentarii de tot felul, toate bune. Unii spun ca nu au mancat de 10 “asa ceva”. Nu ma consider cel mai bun bucatar, am de invatat inca foarte multe. Nu m-am asteptat la atata admiratie din partea oamenilor.

Stii de ce? Deoarece foarte multa lume isi doreste sa treaca peste rutina de lucrator de oficiu si sa faca ceva la care a visat de foarte mult timp. Sa combine munca de birou cu bucataria, o munca foarte creativa, unde lucrezi cu mainile, multi isi doresc sa faca asta. Intreaba un om ce vis are si majoritatea iti vor spune ceva ce nu este deloc legat de munca pe care o fac zi de zi. Si ei, cand intalnesc pe cineva care au facut acest pas, isi alimenteaza visele, ei inteleg ca mai au o speranta…

In cap trebuie sa se produca un declic. Atat timp cat ai un vis, du-te si fa asta, nu te dezamagi pe tine insuti. Ce ai de pierdut?

Unde te vezi in viitor?

Nu ma vad neaparat lucrand in bucatarie. Domeniul asta este atat de vast. Poti sa fii private chef, poti sa faci catering, poti sa fii food writer, poti sa calatoresti si sa scrii despre asta. Iti poti gasi nisa si sa lucrezi.

panna_cota

Nu vrei sa scrii despre mancare, daca tot ai background in jurnalism si scriere de discursuri?

Posibil voi scrie. Este unul din proiectele mele de viitor. Acum nu-mi permit, insa, sa ma gandesc  foarte mult la proiectul asta. Sunt prea ocupata. Mintea mea e prea ocupata. Jumate de zi gandesc intr-un cadru, jumate de zi – in alt cadru. Nu mai am timp sa ma gandesc la altceva. Ajung acasa la 11 si ma culc. Dimineata ma trezesc si ma duc la birou.

Esti implinita? Programul asta este ok pentru tine?

E obositor. Ma deranjeaza ca nu am timp pentru mine, deocamdata. Dar asta am ales sa fac.

Marele tau vis e legat de bucatarie sau de altceva?

De bucatarie. Si de scris. E o combinatie.

Multumesc, Maia!

Interviuri

Natalia Popa: “Sa bati clopotul trebuie dupa primul act de violenta”

Saptamana asta am inceput-o cu o intalnire cu psihologul Natalia Popa, cu care am vorbit despre femeile victime ale violentei. Veti spune ca subiectul nu e foarte vesel pentru o dimineata de luni, dar sa stiti ca orice discutie cu Natalia este pozitiva si lipsita de dramatism. Da, unele femei sunt abuzate. Dar din astfel de situatii exista iesire. Important e ca victima sa constientizeze in ce relatie se afla si daca vrea sa traisasca asa toata viata.

Cine este victima?

Victima este o inocenta. In ochii victimei toti sunt vinovati, in afara de ea. Or, e foarte usor sa pui responsabilitatea pe umerii altora, iar tu, la randul tau, sa ramai alba si pufoasa. “Eu sunt buna! Eu nu supar pe nimeni! Eu fac caritate chiar! Dar pe mine ma bat!” Daca esti atat de buna, de ce te bat?

Vine la mine o femeie. Frumoasa foc! Blonda, inalta, zvelta, extrem de frumoasa. Femeia imi povesteste ca vrea al doilea copil, dar nu poate ramane insarcinata si  ginecologul a trimis-o la mine. Cand am inceput consultatia, am aflat ca este victima a violentei domestice, ca e batuta cu regularitate si ca sotul, care are o arma de serviciu, chiar a scos-o afara, pentru executie. Cuplul mai are un copil, pe care barbatul tot il bate. Cu toate acestea, femeia isi mai dorea un copil. De ce? Ca sa fie si el batut? “Nu”, imi zice ea. “El se va schimba”. Exact, el va deveni brusc un print.

Cine e vinovat in astfel de situatii?

Cum cine? Oricine, numai nu victima! Victima doar e atat de inocenta! Dar hai draga “inocenta” sa-ti deschidem sufletul si sa vedem cate frici si cate suparari se ascund acolo. Prin simplul fapt ca recunosti ca in tine traieste o suparare, jumatate din probleme dispar.

Care este portretul psihologic al femeilor care devin victime in cuplu sau familie?

La o victima sunt foarte dezvoltate doua sentimente: de vina si de responsabilitate. Daca am fost batuta, inseamna ca am meritat-o. Laitmotivul cu care traiste o victima este: “Eu sunt vinovata. Eu sunt vinovata. Eu sunt vinovata”. Daca esti vinovata, se va gasi si cine sa te pedepseasca. “Cine e aici vinovata? Zinica, tu esti vinovata? Acus va veni calaul!”

Dar toate acestea nu se intampla pe loc gol, ele vin din copilarie. De regula, femeia batuta este fetita care a fost victima sau martora violentei in familia din care vine. Asadar, aceasta este o fetita care a crescut cu ideea ca violenta este ceva normal intr-o familie.

Exista un ritual al violentei intr-un cuplu? Exista niste etape prin care trece orice victima si abuzatorul sau?

Violenta porneste de la abuzul psihologic. Nu ai spus asa, nu ai mers asa, nu ai facut ceea ce trebuia. Apoi umreaza controlul financiar – pe ce ai cheluit, de ce ai cheltuit. Daca ati trecut prin aceste etape, sa stiti ca pana la violenta prorpiu-zisa nu a ramas mult.

De obicei, dupa primul episod de violenta, abuzatorul si victima intra in “luna de miere”. Barbatul cere iertare in genunchi. Aici trebuie de mentionat ca abuzatorii sunt foarte emotivi. Urmeaza declaratii fierbinti, de genul: “Eu te iubesc la nebunie! Stii ca nu iti pot face niciun rau, dar tu singiura m-ai adus la asa stare. Hai sa-ti cumpar tot ce-ti doresti!”.  Am cliente care dupa fiecare act de violenta se fac cu cate un inel cu diamant sau cu o blana. Cadourile depind si de starea financiara a barbatului. In loc de inel cu diamant, pot fi o cutie de bomboane si o sampanie. Unele femei isi primesc darul chiar in sala de reanimare si tot acolo ii iarta.

De ce se intampla asta? Ce ii atrage pe femei la acesti barbati?

Victima si abuzatorul sunt ca doi magneti. Ei se bat, dar nu pot unul fara altul. Si iata din cauza acesti “luni de miere”, majoritatea femeilor suporta violenta. Toate victimele recunosc ca dupa un episod de violenta, barbatul devine “atat de bun”: “El e gata sa faca orice pentru mine”, “El ma iubeste atat de mult, nici nu va puteti imagina!”

Se poate de schimbat ceva la aceasta etapa sau e tarziu deja?

Daca la aceasta etapa femeia nu intreprinde actiuni concrete – sa zicem ca nu si-a dat seama ca a fost supusa abuzului psihologic si poate e naiva si nu a inteles nici atunci cand a fost controlata financiar – insa daca a vut loc un act de violenta fizica URGENT trebuie de facut ceva.

Ce?

Nu trebuie de uitat ca agresorii sunt barbati fricosi. Dragostea e oarba, eu ma pot intragosti si de un abuzator si, daca asta s-a intamplat si ati devenit victima violentei din partea lui, trebuie, in primul rand, sa va adresati dupa ajutor unui barbat din familia voastra – tata, fratele, verisorul, nasul – ca acesta sa aiba o discutie foarte serioasa cu respectivul sot/iubit violent. Exista sanse mari, ca o astfel de discutie sa fie prima si ultima, iar relatia sa dureze pana la batranete.

Si daca nu exista un astfel de barbat in familia femeii?

Daca el nu exista, atunci trebuie sa decida: ii place sa traiasca asa sau nu-i place? E gata sa-l ierte pe acest barbat si sa ramana cu el sau vrea sa plece? In cazul in care femeia a crescut intr-o familie in care violenta a fost ceva normal, aici vreau sa mentionez ca violenta nu e doar bataie si sange, ea poate fi subtila, cu piscaturi si ghionturi, atunci femeia, cel mai probabil, va alege sa ramana. Ea va fi influentata de cuvintele de dragoste si cadourile de dupa actele de violenta. Insa, daca femeia a crescut in dragoste si, mai ales, in dragoste paterna, ceea ce este important, deoarece majoritatea femeilor supuse violentei in cuplu au fost fetite neiubite de tati, atunci ea nu va accepta asa un comportament. Daca tata de iubeste, iar un barbat va indrazni sa-ti invineteasca ochiul, atunci “La revedere! Cu mine asa nimeni nu se poarta! Eu sunt o printesa! Iar printesele nu sunt batute! Eu sunt o planeta, iar tu un simplu cosmonaut! Eu iti dau un bobarnac mic si tu zbori de pe planeta mea!”

Ce se intampla cand o femeie totusi il iarta pe barbat dupa ce primul act de violenta a fost consumat?

Daca femeia a iertat abuzatorul dupa primul episod de violenta si au urmat si altele, iar ea continua sa traisca cu el, fiind victima, ea nu intelege ca intr-o astfel de situatie ambii soti sunt responsabili. Femeia este responsabila nemijlocit de integritatea sa ca persoana, de intergitatea corpului sau. La fel, ea este responsabila de fericirea sa. Daca eu ii permit barbatului sa ma bata, inseamna ca sunt o iresponsabila. Eu am delegat aceasta responsabilitate cui vreti: statului, avocatilor etc.

Iar barbatul care a savarsit un act de violenta nu trebuie sa o invinuiasca pe sotia sa ca l-ar fi adus la astfel de actiuni, deoarece asta da dovada de infantilism. Si in genere, doi maturi care se bat sunt, de fapt, doi copii pe terenul de joaca care se bat. Maturii discuta intotdeauna, copiii incep sa se bata. Lor nu le ajung argumente, le este mai usor sa se bata.

De ce unele femei nu pot iesi din cercul vicios al violentei? Nici dupa primul, nici dupa al doilea si nici dupa al treilea episod?

Se zice ca aceste femei sunt mazochiste, dar nu este chiar asa. Pe de o parte, acestea sunt fetitele care au crescut in violenta sau au fost martore ale violentei. Pe de alta parte, acestea sunt femei cu nucleu personalitatii distrus. Imaginati-va o oglinda in care se va lovi zinic cu pumnul. Cum va arata ea? Ce va ramane din ea? Iata asa e personalitatea acestor femei. Cu ele este foarte greu de lucrat, deoarece ele nu mai inteleg ce se intampla si se simt vinovata, mai ales ca agresorii le repeta asta intruna. Cu atat mai strasnic este in relatiile in care violenta a devenit o obisnuinta, deoarece acolo nu mai exista “luni de miere”, pauze. Barbatul deja bate “din mers”, pentru ca il deranjezi cu simpla ta prezenta.

Acesti barbati se schimba? Se pot schimba?

Daca femeia va ierta, nu, el nu se va schimba. Dar daca aceasta femeie va pleca, iar el va da peste o alta femeie, care nu este “victima”, o femeie pe care tata o iubeste, care se respecta, care e implinita, el nu va mai ridica mana la ea. Or, cine este barbatul violent? Un baietel pe care nimeni nu l-a iubit. Atunci ce avem? Doi copii neiubiti, batuti, care incep sa se bata intre ei. Iata ce inseamna o victima si un agresor. Daca un agrsor va intalni un copil iubit, totul poate fi ideal. Astfel de femei isi respecta spatiul privat, corpul, libertatea, bucuria de a trai.

Imagine: belafrique.com, familie din Bostwana

Acest interviu a fost sponsorizat de Avon
Interviuri

Natalia Popa, psiholog, despre frici, recunostinta si despre femeile care nu se imbolnavesc niciodata

Natalia Popa este o psihologa care, in cadrul asociatiei “ProSanatate si Recuperare”, lucreaza cu un grup de femei diagnosticate cu cancer mamar. Femeile se intalnesc o data pe saptamana la sediul companiei Avon si comunica intre ele. Natalia spune ca, daca inainte se mai implica in discutiile lor, acum sta si le urmareste cu mare placere. Femeile se lecuiesc una pe alta si astfel de intalniri sunt foarte importante si benefice pentru ele. 

Am vorbit cu Natalia Popa vreo doua ore. Despre cancerul glandei mamare, o tema care le terifiaza pe multe femei. Care ma terifiaza si pe mine personal. Desi te-ai gandi ca o discutie la acest subiect nu poate fi nici vesela, nici motivanta, sa stiti ca anume asa a fost – vesela si motivanta. Unele din ideile Nataliei vroiam sa le combat, altele le cunosteam si chiar le imbratisam de ceva timp, dar, per total, discutia noastra a fost foarte interesanta si utila, chiar si atunci cand vroiam sa o intrerup si sa o informez ca nu sunt de acord cu ceea ce spune. Cat de straniu ar parea, dar am iesit plina de energie de la acea intalnire, recunoscatoare si mai curata, ca dupa un dus racoros, care iti improspateaza spiritul si corpul.

Femeile se tem de cancer. Mai mult chiar, majoritatea femeilor se tem si controlul de rutina la medicul mamolog. Ce puteti sa le recomandati ca sa scape de frica si sa poata afla adevarul, daca e cazul?

De frica e imposibil sa scapi. Fiecare om are frici si asta e un lucru normal. Singura modalitate de a trece peste o frica este sa o acceptam. Sa spunem: “Da, imi este frica”. In cazul nostru concret: “Da, imi este frica sa merg la mamolog, deoarece el poate sa imi puna o diagnoza strasnica.” In cazul in care nu mi s-a depistat nimic grav, foarte bine! Dar cine imi poate garanta ca peste un an nu imi va aparea o tumoare? Mi-i frica. Ce fel de frica este asta? Unde e ascunsa aceasta frica? Iti scanezi corpul si o vei simti cum s-a cuibarit intr-un anumit loc – ori te doare capul, ori simti ca undeva te strange… acolo e ascunsa frica ta. Frica intotdeauna isi gaseste un loc in corpul nostru.

Ce este boala? Durerea corpului? Sau mai mult decat atat?

Boala este un mecanism de protectie. Corpul nostru este foarte intelept si atunci cand omul se poarta inadecvat, corpul, pentru a-l proteja, ii daruieste o boala.

Ii daruieste? Boala este un dar?

Cum spun psihologii intelepti, daca nu traiesti in prezent, aici si acum, gandurile tale vor dori cu toata forta sa sparga usa care da spre viitor, impingandu-te pe ea cu ajutorul unor ganduri anxioase, pline de griji sau, dimpotriva, te trag spre trecut, tinandu-te vesnic in capcana amintirilor neplacute, regretelor, cand zi de zi este trasa in toate partile, ca o franghie – ganduri din trecut, ganduri despre viitor… Daca corpul ar putea vorbi, te-ar intreba: “Ce faci cu mine?” Si unica posibilitate ca omul sa se linisteasca este anume boala.

Am observat ca majoritatea femeilor se tem anume de cancerul la san, desi, teoretic, pot fi diagnosticate cu orice alta boala sau tip de cancer de-a lungul vietii. De unde frica anume de cancerul la san?

Cancerul glandei mamare pentru o femeie este boala celei mai vulnerabile parti a corpului sau. Partea care o defineste ca femeie – frumusetea sa, maternitatea sa, alaptarea copilului etc. Am facut mai multe vizite la spitalul Insitutului Oncologic si fara sa cunosc istoria si diagnozele pacientelor, pot spune cine are cancer la san. De obicei, le intrebam: “Pana a fi diagnosticata, aveai impresia ca ai nevoie si de a treia mana?” “Da”, imi raspundeau ele. Acestea sunt femeile care au intr-o mana o punga, in cealalta mana – alta punga, iar in dinti – a treia punga, in fata – un carucior pe care il imping cu burta. Si alearga. Si trebuie sa se afle in acealsi timp in zece locuri diferite. Lucreaza si pentru sot. A fost la Moscova. A fost in Italia… O femeie care ia asupra ei prea multe, mai ales ce tine de munca fizica, se pozitioneaza drept un barbat, iar subconstientul ei trimite mesaje “acolo unde trebuie” ca este deja un barbat, un barbat, insemnand, in primul rand, putere fizica. Si atunci natura ii spune:”Esti barbat? Bine! De ce mai ai nevoie de sani? Hai sa te lipsim de ei. Un barbat nu are nevoie de sani!” Un barbat este nascut sa lupte, sa gandeasca strategii, iar o femeie este nascuta sa creeze, sa creasca copii, sa savureze viata.

Dar sunt multe femei active social, care vor sa faca si altceva, in afara de nasterea si cresterea copiilor. Cum ramane cu ele?

Poti sa fii activa si chiar trebuie sa fii activa, sa lucrezi, dar sa fie un lucru care sa-ti aduca placere. Pentru o femeie viata privata are o mai mare importanta decat viata sociala si cea profesionala. Noi acumulam energie din realizarile personale – familie, copii, sot, daca el este. Aduna un grup de femei si vei vedea ca acolo se discuta numai despre asta. Pentru un barbat insa e mai important lucrul. Un barbat face cancer cand si-a pierdut serviciul, cand a falimentat, cand are probleme in activitatea sa.

Nu toate femeile sunt intr-o relatie si in acest caz nu mai putem vorbi despre faptul ca s-a inversat cu barbatul cu rolurile si din aceasta cauza  a capatat cancer. Femeile singure insa tot se imbolnavesc. Care e problema in cazul lor?

Calugaritele au barbat? Ele il au pe Dumnezeu. Si ele sunt sanatoase. Nu cunosc calugarite bolnave. De ce? Deoarece ele au cui sa slujeasca. O femeie fericita sede dreapta, respira pe nas, bate din gene si ea stie ca nu trebuie sa dovedeasca nimanui nimic. O femeie este sanatoasa si fericita cand e plina de energia sa feminina. Uitati-va la calugaritile din manastiri! Ele niciodata nu au avut barbat, dar ele sunt pline de energie feminina. Ea lucreaza, face ce-i place: sadeste, gateste, coase, se roaga. Ea este senina. Ea lumineaza. Asa o femeie nu se imbolnaveste. Care femeie se imbolnaveste? Cea care a uitat ca s-a nascut femeie.

Nu toate femeile diagnosticate cu cancer se insanatosesc. Cum credeti, de ce?

Aceasta tot este o problema psihologica. Si chiar daca voi spune acum ceva socant, la prima vedere, asa este – fiecare are ceea ce merita. Boala este intotdeauna un semnal. De aceea multi autori ne indeamna:”Iubeste-ti boala! Iubeste-ti invatatorul!” Chiar daca cineva te terorizeaza, spune un “multumesc” sincer. Acestea sunt lectii pentru care ne-am nascut.  Sa fii recunoscator fata de boala pe care o ai, este, totusi, o treapa inalta de constientizare. Pentru inceput noi invatam sa multumim pentru tot ce avem: picioare care merg – multumesc; maini cu care putem face ceva – multumesc; ochi, chiar daca cu ochelari – multumesc; urechi fara aparat auditiv – multumesc. Cand am invatat ca sunt recunoscatoare vietii pentru ceea ce am, incep sa multumesc pentru lucrurile mai putin placute si, astfel, ii multumesc bolii mele, deoarece ea a aparut nu in zadar.

Cum aflam care e mesajul bolii?

Toate bolile au un singur mesaj – te-ai abatut de la misiunea ta. In loc de asta,  acumulezi suparari, te enervezi, iti faci griji. Draga mea, revino! Aici pe pamant, daca duci o viata inconstienta, vei fi supusa suferintelor.

Ce este o viata constienta?

Sa intelegi ca ai venit pe pamant nu in zadar. Ca ai o misiune. Care e misiunea ta? E foarte simplu de aflat. Ce-mi place atat de mult, incat uit si cum ma cheama? Raspunsul la aceasta intrebare este misiunea ta. Misiunea este ceea ce poti darui, oferi oamenilor.

Multe femei se tem sa lasa un lucru detestat, dar care le asigura un venit. Ce sfat ati putea sa le dati in acest caz?

Iar fricile! Dar ce te costa sa faci, cel putin, o data pe saptamana, ceea ce adori sa faci? Nu stii ce-ti place? Ada-ti aminte de copilarie, ce-ti placea atunci sa faci? Sa calaresti? Sa desenezi? Sa dansezi? Cand faci ceea ce-ti place, rezervorul tau interior se umple cu energie buna.  O femeie care traieste cu placere, nu se imbolnaveste. Cazuri cand boala este mostenita, ereditara sau cand boala este declansata de un stres mare sunt, dar ele sunt rare. Natura a inzestrat-o pe femeie cu tot de ce are ea nevoie ca sa nu se imbolnaveasca. Hormonul feminin, estrogenul, ne protejeaza de-a lungul vietii de foarte multe boli si asta pana la menopauza. Poftim, femeia e creata de insasi natura sa se bucure de viata, sa se rasfete. Barbatul s-a nascut luptator, cuceritor, carierist.

Sunt sigura ca multe femei nu vor fi de acord cu ceea ce sustineti…

Sigur ca nu vor fi. De asta Spitalul Oncologic e plin peste masura de femei bolnave. Femeile care au trecut deja prin interventia de extirpare a sanului, parca s-au nascut din nou. Imi este foarte interesant sa ma aflu in preajma lor. Ele parca s-au trezit dintr-un somn lung. Iar cu femeile sanatoase, imi este deja mai putin interesant – ele ma bombardeaza cu problemele create de creierul lor. Au o viata controlata doar de creier, iar femeile trecute prin boala savureaza fiecare clipa.

Si care e, totusi, leacul?

Tot ce e adevarat pe lumea asta, e gratuit. Tot ce e fals, e pe bani. Cand esti pe pragul mortii, intelegi…iata asta e important: oamenii, fetele lor, anotimpurile…

Acest interviu a fost sponsorizat de compania Avon.
Interviuri

Silvia Tabor, femeia cu bagheta magica, despre curaj si cand e nevoie de el

Silvia Tabor este femeia care sparge tiparele si face ceea ce-i place. In mana dreapta  ea tine bagheta dirijorala, in stanga – toate sufletele oamenilor care i s-au incredintat. Oamenilor din fata ei, membrii orchetsrei pe care o conduce, Montreal Intercultural Orchestra, si cei din spatele ei – sala.

O femeie extraordinara, cu care am vrut sa vorbim despre curaj.

1. Recent am avut pe blog maratonul istoriilor femeilor plecate la munca peste hotare. Tu tot esti plecata de mult timp, insa plecarea ta a fost diferita. Cum te-ai decis sa pleci? Daca nu plecai atunci, fiind foarte tanara, azi ai fi avut curajul sa o faci?

Atunci, cu multi ani in urma, nu stiu daca am avut nevoie de curaj. Si aceasta pentru ca nu-mi era nici un pic frica. Curajul este necesar atunci cand ai frica, si pe mine rar ma compleseste sentimentul de frica. Era o aventura pe care mi-o doream prea mult. Mai erau si parintii care se impotriveau si incercau din rasputeri sa-mi scoata din cap aceasta idee, dar partea rebela din mine se inversuna si mai mult. Nu stiu daca ar fi fost posibil sa nu plec. Cred ca tot plecam undeva, poate mai tarziu dar tot as fi plecat. Macar sa fac un Master peste hotare, dar as fi plecat. Sunt sigura de aceasta pentru ca dupa zece ani de Canada, tara de care m-am indragostit din prima clipa, am simtit ca iarasi a venit timpul sa fac o schimbare. Si iata se face un an de cand sunt in Asia. Mai intai am fost in China cateva luni, acum m-am oprit in Taiwan pentru un an de zile. Dupa aceasta mai vad ce fac, dar stiu ca acum imi place sa fiu aici. Desigur, acum situatia e diferita un pic, deoarece pot locui aici si, in acelas, timp sa am proiecte in diferite tari. inclusiv cu orchestra mea in Canada (chiar daca un pic este mai complicat, fiind plecata).

2. Pentru a pleca atat de departe si a construi poduri noi, e nevoie de curaj. Cum te simteai atunci? De unde ai luat forte si incredere ca totul iti va reusi?

Cand am ajuns in Canada inca nu eram foarte sigura de ce voi face si, desigur, nu stiam cum vor evolua lucrurile, dar stiam ca vreau sa fac un Master. Si cand am ales regiunea unde voi merge in Canada, am vrut neparat sa fie un oras unde se vorbeste si engleza, si franceza. Si imi mai doream foarte mult sa fac o scoala in franceza si alta in engleza. Natural, era sa incep cu franceza, pentru ca am invatat-o in scoala si pentru ca ar fi fost mai simplu, engleza facusem doar vreun an inainte de a pleca n Canada. Dar cand am ajuns acolo, prietenii mi-au spus ca Universitatea McGill, care e anglofona, este mai prestigioasa decat alte universitati, si eu fara ezitare am depus actele pentru Master acolo. Deci, a trebuit sa dau din coate ca in cateva luni sa fiu capabila sa sustin eamenul TOEFL, fara de care nu as fi reusit sa fiu acceptata. Deci iarasi, am fost foarte motivata si nu tin minte sa fi avut frica, dar stiu ca imi doream nespus sa ma vad studenta la Master la acea universitate. A fost o intreaga aventura, deoarece eu am aterizat in Canada pe 29 decembrie 2003 si pina la 12 ianuarie 2004 actele erau deja depuse. Si in august 2004 am inceput Masterul la universitatea McGill. Nu mi-am pus niciodata intrebarea daca voi reusi si cred ca e de prisos s-o punem atunci cand ne dorim cu adevarat ceva. Doar am facut posibilul si poate un pic mai mult ca sa ma vad acolo unde imi doream.

734319_10151475706117317_1128982875_n

3. Au fost momente cand credeai ca efortul e prea mare, ca ceea ce ti-ai propus este peste puterile tale? Daca da, cum le-ai depasit?

Momente din astea, cand apar intrebari de genul daca merita efortul si care ar fi rezultatul, apar intotdeauna. Dar eu incerc sa le alung. Stiu sigur ca daca nu voi incerca, voi avea remuscari, dar daca am incercat si nu am reusit ceva, imi vine mult mai simplu sa accept, deoarece stiu ca am castigat experienta si sunt sigura ca experienta capatata dupa esecuri poate fi la fel de valoroasa ca cea din victorii.

4. Pentru a decide sa strangi in jurul tau o orchestra, trebuie sa ai curaj. Mult curaj. Cum a venit aceasta decizie?

Idea cu fondarea orchestrei a venit la inceput dintr-o necesitate. Asa este programul de doctorat la majoritatea universitatilor din America de Nord, ca studentii trebuie sa-si organizeze singuri orchestra pentru concertele-examene. Este exprem de dificil, dar aici studentii isi dezvolta mult capacitatile manageriale si organizatorice. Asa a inceput si experienta mea. Am facut 3 concerte cu program foarte dificil, dar a mers foarte bine si am hotarat sa continui si dupa ce am absolvit universitatea.

5. Cum crezi, de ce oamenii au avut incredere in tine si au vrut sa ramana in componenta orchestrei tale? Cu ce i-ai sedus?

Chiar la inceput de an, ni s-au dat cateva ocazii sa iesim si sa lucram cu orchestra studenteasca. Intre muzicieni este foarte usor “sa ti se duca vestea”, in dependenta cum lucrezi cu orchestra. De aceasta foarte mult depinde cum vei reusi sa atragi muzicienii pentru orchestra pe care vei fi nevoit sa o organizezi pentru concerte. Studentii universitatilor unde am studiat (McGill University si Universite de Montreal) sunt foarte binevoitori si saritori la nevoie, dar o fac doar daca te respecta si considera ca esti un bun profesionist. Desigur, eu intotdeauna am incercat sa ii seduc cu repertoriu interesant si dificil. Am inteles foarte repede ca e mult mai simplu sa atrag muzicieni multi si foarte buni, daca iau lucrari dificile si chiar riscante.

6. Lumea muzicii clasice pare o lume destul de masculina. Rareori vezi femei cu baghete de dirijori. Nu ti-a fost frica sa fii perceputa ca ne la locul tau sau sa nu fii tratat serios pentru ca esti femeie?

Este o intrebare foarte buna. Da, din pacate mai e o problema cu care noi, femeile dirijori, ne confruntam. Desigur, eu m-am educat ca dirijor de orchestra in Canada, unde aceasta discrimirare nu este prezenta cum ar fi in multe alte tari. Din fericire, tot mai multe femei iau posturi importante si sper ca intr-o zi va disparea aceasta prejudecata.

7. Exista o reteta a succesului? Si daca da, a cata parte din ea o reprezinta curajul?

Cred ca cea mai buna reteta este o doza mare de dorinta de face ceva, motivatie, determinare, curaj si credinta ca vei reusi. Doza curajului depinde de frica. Cu cat mai mare este frica, cu atat mai mult trebuie sa marim doza de curaj.

8. Care ar fi mesajul pe care l-ai transmite femeilor care au un vis, dar inca nu au indraznit sa-l urmeze?

Dragele mele, nu este nimic mai frumos decat sa te uiti in urma si sa vezi rezultatul la ceva care odata parea imposibil. Poate acel rezultat nu este asa cum te-ai gandit, dar cu certitudine este o victorie, pentru ca daca nu ai fi incercat, nu ar fi fost fost nimic. Indrazniti! Daca se va intampla sa aveti esec, sa stiti ca experienta care ati capatat-o, va fi una foarte valoroasa si veti invata multe pe parcurs.

Only as high as I reach can I grow,

Only as far as I seek can I go,

Only as deep as I look can I see,

Only as much as I dream can I be.

As mai adauga ceva la cele spuse. Pentru mine personal, cel mai important element ramane credinta si dragostea pentru ceea ce fac. Desigur, pe parcurs am avut parte de multe probleme, dar atunci cand imi reuseste ceva, prefer sa nu-mi murdaresc fericirea cu amintiri despre probleme. Fiecare problema, intr-un fel oarecare, intensifica satisfactia care o ai la sfarsit de cale. Imi place sa ma consider o persoana binecuvantata, deoarece “norocos” pentru mine nu are mare valoare. Si atunci cand a fost cel mai greu, eu personal intotdeuna am apelat la Dumnezeu.” – De fapt nu doar la cel mai greu, dar intotdeauna.

Imagine: Viorel Margineanu-PHOTOGRAPHER

Interviuri

Svetlana Bulgaru, femeia care a invins cancerul mamar: “Cancerul e boala supararii”

Cu 11 ani in urma a fost diagnosticata cu cancer la san. Azi recunoaste, zambind nitel vinovat, ca a uitat drumul la medici. Svetlana Bulgaru avea 33 de ani neimpliniti si un copil sugar, cand pamantul de sub picioare s-a clatinat. Ea insa a gasit puteri sa-l readuca in echilibru. Sau, mai exact, sa se aduca in echilibru ca sa poata pasi pe el si azi. Cand am intrebat-o cum sa o prezint, daca este de acord cu formularea “supravietuitoarea cancerului glandei mamare”, Svetlana a ezitat. “Nu, nu supravietuitoare…”. Atunci i-am propus o formulare mai putin dramatica, mai aproape de felul ei de a vorbi si a rade – moale si sonor – “femeia care a invins cancerul la san”. Azi Svetlana Bulgaru ajuta alte femei care au ajuns in situatia ei de acum 11 ani – ea e fondatoarea ONG-ului ProSanatate si Recuperare, un loc in care femeile diagnosticate cu cancer mamar, dar si membrii familiei lor, pot gasi sprijin psihologic.

– Cum ati aflat?

Am aflat cu 11 ani in urma, cand fiica mea mai mare avea 8 ani, iar baiatul sub 2 ani. Era foarte straniu, deoarece nu ma incadram in nicio categorie de risc: am alaptat copiii, cu baiatul a fost chiar o alaptare de lunga durata. Dar, in acelasi timp, am avut multe conflicte interioare, mai multe probleme ce tin de relatii, aveam suparari si toti acesti factori, pe fundal de imunitate scazuta, au adus la cancer. Asadar, prima data m-am dus la medic atunci cand alaptam. Simtisem o fierbinteala exagerata intr-un san. Medicul mi-a spus sa alaptez mai departe, ca nu vede nimic. Dupa ce am incheiat alaptatul, m-am dus iar la consultatie, deoarece simteam o palpitatie in acelasi loc si, palpand, am gasit un nodulet. Mi s-au facut cateva biopsii, dupa care au zis ca nu este clar. Dupa interventia chirugicala insa a devenit clar ca e cancer. Apoi au urmat patru cure de chimioterapie si mai multe de radiologie.

– Inainte sa fiti diagnosticata, aveati obiceiul sa va faceti controale de rutina la mamolog?

Nu, la mamolog nu. Cand mergeam la ginecolog, acesta ma palpa, atat. Credeam ca aceasta e suficient. Nici nu banuiam ca puteam fi anume eu.

– Exista o teorie pe care o intalnesc des in ultimul timp, conform careia, cancerul ar fi boala supararii. Dar noi toti avem suparari. Marea majoritate a populatiei planetei are conflicte interioare, frustrari, traume…

Totusi unii oameni sunt mai emotivi si daca adunam toti factorii, boala se declanseaza. In plus, mostenim boala de la parinti atunci cand preluam de la ei niste sabloane gresite. Daca traiesti in armonie, parerea mea este ca nu te poti imbolnavi.

Un conflict psihologic nerezolvat poate fi factor declansator. Asa si spune noua medicina germana si doctorul Hamer, daca exista o suparare, ea se transforma, pe fundal de imunitate scazuta, intr-o patologie grava.

– Ati trecut prin tratamentul clasic – interventie, chimioterapie, radiologie. Ati lucrat si cu psihologul? Sau poate ati facut si o psihoterapie?

Atunci cand am fost diagnosticata, in anii 2000, la Institutul Oncologic era un psiholog foarte bun, dar care nu reusea sa ajute toti pacientii si de aceea toata informatia am luat-o din carti. Pasii ma duceau singuri spre ele. Intuitiv.

Cand am aflat diagnosticul, am avut un soc si mare mi-a fost mirarea cand a venit la mine in salon sotia medicului meu si mi-a adus cartea lui Valerii Sinelnicov “Vozliubi bolezni svoiu” si eu atunci, la 33 de ani neimpliniti, m-am gandit: “Cum poti sa-ti iubesti boala, cand te-ai imbolnavit tanar?”, dar, rasfoind acea carte, mi-am dat seama ca acela fusese cel mai bun cadou atunci, la spital. Am aflat din ea multe adevaruri si am inteles ca am comis multe greseli. Atitudinea pe care o aveam fata de alte persoane, de exemplu. Desi imi parea ca sunt o femeie inteligenta si duc o viata normala…

– Multe femei nu resuesc sa invinga boala, cum credeti, ati fost o norocoasa sau ati facut ceva anume care v-a ajutat sa invingeti cancerul?

Si una si alta. Eu am muncit foarte mult. Am inclus si exercitii zilnice. Am gasit setul de exercitii ale lui Katsuzo Nishi, foarte simple, pe care le practic si azi. Cred ca fiecare femeie trebuie sa isi rezerveze cate o jumatate de ora pe zi – mai putin calculator, mai putin televizor, mai putina comunicare desarta la telefon – dar sa aiba timp pentru o meditatie, o vizualizare, sa practice niste exercitii pentru deblocarea si ameliorarea circulatiei sangvine, aer curat in loc de localuri. Nu sunt eu un guru sa dau mari recomandari, dar va povestesc despre ceea ce am intuit ca trebuie sa fac.

Orice femei, daca are poate o relatie mai tensionata cu unii membri ai familiei trebuie sa-si expuna trairile, sa spuna ceea ce simte.

Cand aveam o problema ma uitam in oglinda si ma intrebam: “Ce-i cu tine? Hai sa vedem ce-i cu tine…” si vedeam cum puteam rezolva. Dupa ce o rezolvam, traiam linistita urmatoarele trei luni. Si tot asa…

– Tracand prin aceasta experienta, ati recomanda femeilor, chia si celor mai tinere, sa-si faca mai des ultrasonografia sanilor sau, eventual, o mamografie?

Da, dar fara fanatism. Mamografia e recomadata la anumite varste, la anumite intervale de timp. E important sa ai grija de sanatatea ta in general si sa te palpezi.

– Care au fost primele ganduri care v-au venit atunci cand ati aflat diagnoza?  E o intrebare de la o cititoare.

Ca au gresit. Organismul asa se apara. Noi incepem sa negam realitatea. Asteptam cu nerabdare alte analize ca sa ma conving ca nu se intampla nimic grav. Atunci chirurgul mi-a spus ca este anume asta. “Ce vrei sa-ti spun ca nu este, daca este anume asta?”, mi-a spus el. Atunci am inceput sa ma mobilizez. La spital am petrecut doar trei zile dupa operatie. Am vrut sa merg acasa sa ma restabilesc.

– A fost un moment in care ati simtiti ca, gata, va insanatositi? Alta intrebare din partea cititoarelor.

Nu a fost un moment anume, dar incercam sa ma conving in fiecare zi, vizualizam, ma vedeam deja sanatoasa. Cand am devenit mai activa am inteles ca tot ce a fost mai rau, a ramas in urma.

– Cum e viata dupa ce ai invins cancerul? Tot de la o cititoare.

Incepi sa-i convingi pe toti din jur sa traiasca altfel. Sa se bucure de orice clipa, de ceea ce ai, sa fii multumit, recunoscator.

– Care ar fi mesajul dvs adresat femeilor care se tem sa mearga la medic. Poate sa nu fie nimic, dar frica ca ar putea fi ceva le paralizeaza.

Daca ati simtit vreo problema, mergeti la medic si cand aveti rezultatele, adresati-va, in primul rand, la un psiholog. Daca la mijloc ete o problema psihologica, boala se poate intoarce.