Din viață

Învățând pe alții. Despre sfaturi nesolicitate

De ceva timp, o întrebare existențială nu-mi dă pace.

De ce ne credem în drept să dăm sfaturi altor oameni atunci când aceștia nu au cerut niciun sfat?

De la această întrebare pornesc ramificații de întrebări: Ce se ascunde după dorința de a da sfaturi? De ce nu putem asculta ceea ce ni se povestește, fără să intervenim cu soluții? De ce nu suntem în stare pur și simplu să tăcem?

Recent am constatat că ani la rând m-am lăudat că sunt omul soluțiilor și că la mine nu trebuie să vii să te plângi, cu speranța că te voi asculta. La mine vii după soluții… sau nu vii deloc. Mă ridicasem deasupra oamenilor care alcătuiau cercul meu, ca un Terminator.

Acest scenariu a funcționat exact până în clipa în care am simțit nevoia să vorbesc, iar cineva apropiat să mă asculte, fără să-mi analizeze personalitatea, fără să-mi pună întrebări-capcană, răspunsurile la care să demonstreze ceva, fără să-mi aducă aminte de alte situații în care nu am avut un comportament performant, fără să-mi ofere soluții, care și așa sunt evidente, fără să-mi administreze pastile amare, dar care tare bine ajută.

Când am început să-mi recunosc vulnerabailitatea și necesitatea de a fi acceptată, iar emoțiile mele – validate, în capul meu a încolțit gândul că nu pot fi eu singura cu aceste nevoi, că oamenii apropiați, care mi se deschid, ar putea dori același lucru – să îi ascult, să îi privesc cu înțelegere și compasiune. Și să tac.

După ce înțelegerea dată a devenit tangibilă, m-am întrebat, așteptând un răspuns în toată onestitatea, așa cum poate fi doar între mine și… mine: ce se ascunde după imperativul intern de a veni cu soluții, întrebări de concretizare, încurajări sau admonestări atunci când cineva mi se confesează?

Ca urmare:

Necesitatea morbidă de a demonstra că sunt mai bună decât cel care vorbește – mai deșteaptă, mai isteață, mai pricepută, mai rapidă în gândire, mai înțeleaptă, mai smerită, mai vizionară.

Dorința trufașă de a veni în ajutorul omului care a ales să mi se confeseze, de aceea că a văzut în mine o persoană demnă și superioară, poziție pe care trebuie neapărat să o onorez.

Frica devoratoare, care îmi șoptește că, dacă nu voi ști să fiu utilă, voi fi respinsă.

În ultimul timp tot mai mult înclin să cred că ultimul punct, frica, stă la baza a tot ce suntem noi mai puțin – mai puțin acceptabili, mai puțin suportabili, mai puțin agreabili. Și în final, mai puțin demni de a fi iubiți.

Însă, cu puțină răbdare, ajungem să putem roade acest strat de smoală neagră, care este frica, și să vedem ce este sub el.

Sub el este nevoia de iubire.

Oamenii dau sfaturi, de aceea că vor să fie iubiți.

Dăm sfaturi, de aceea că vrem să fim iubiți. Măcar pentru ceva.

Ceea ce nu înseamnă că nu devenim enervanți în misiunea noastră de a-i învăța pe alții cum mai bine.

Foto: JJ Jordan /Unsplash

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: January, 20