Maraton

Istoria plecarii mele

Era totul pus la punct. Aveam permis de sedere francez, cu dreptul la lucru. Cunosteam limba si sistemul. Aveam un om de legatura pe loc, care m-a ajutat foarte mult. Aveam unde sta prima luna. Din geam se vedea Turnul Eiffel. Pe dreapta. Iar pe stanga puteam sa suflu pe varful Catedralei Sacre Coeur, ca pe o lumanare de pe tortul de la ziua mea de nastere. Aveam wi-fi in studioul meu!

Eram determinata. Ani la rand am planificat sa ma mut la Paris. Era un fel de vis. Zic “un fel” pentru ca nu am observat cand am inceput sa-l visez si de ce. Sau poate, l-a visat altcineva in locul meu. M-am decis intr-o ora ca voi pleca. Mi-am luat bilet de avion, picase chiar in ziua cand Air Moldova lansase o noua serie de reduceri pentru rezervarile online. Mi-am strans lucrurile din apartamentul pe care abia il inchiriasem. Am incheait relatia in care eram atunci. Am trimis copilul la mama, odata cu 30 de cutii si genti cu haine, carti si vesela. Mi-am adunat toate economiile. Leii i-am lasat acasa. Euro i-am pus o parte in portmoneu, alta pe card.

Inainte de plecare, Ilinca a dat un acces foarte grav de pancreatita. Cateva zile de febra. Copilul nu mai avea nimic in el, ce ar fi putut vomita. La un moment dat, am crezut ca isi vomita viata. Spital, reanimare. Perfuzii. Eu noaptea la picioarele ei, intr-o sala mare, alba.

Dar apele s-au linistit. Si ziua plecarii mele a venit. Era de 8 martie. Nu mai tin minte acum daca fetele mele m-au petrecut la aeroport. Zborul a fost scurt. La Paris era soare si cald. O alta lume. Dar nu lumea mea. Mi-am tarait valiza prin metrouri, pe strazi, pana am gasit casa. Apoi am ticsit-o intr-un lift marunt, in care, daca ai o burta mai mare, nu incapi. Pana la etajul meu, ultimul, liftul insa nu ajungea. Valiza trebuia catarata pe scarile in spirala. Din lemn vechi, care lucea de la atata istorie.

Din prima clipa m-am simtit ne la locul meu. Chiar si atunci cand imi insiram produsele cosmetice pe lada africana de sub oglinda. Chiar si cand deschideam geamul sa respir aerul parizian. Cati turisti si-ar fi dorit sa aiba asa o priveliste din camera! Cati parizieni si-ar fi dorit-o!

Peste 10 zile, in care am trimis CV-uri, scrise in cateva feluri, pentru orice tip de job, chiar si de casierita si chelnerita, ceva s-a intamplat. Mergeam pe unul din marele bulevarde. Era o dimineata obisnuita. Lumea misuna in toate directiile. M-am oprit in fata unui local micut sa iau o cafea. Era o oferta – un espresso si un croissant la doar 1, 25 euro. M-am asezat pe terasa. Ma uitam la oamenii care se grabesc. care au o viata. Care sunt in filmul lor. Si mi-am dat seama ca eu nu sunt din acelasi film. Ca sunt acolo, la o masa, cu cafeaua in mana, dar, de fapt, nu sunt. Sufletul meu e la mii de kilometri. Acasa. Langa copilul meu, care acum e la scoala. Langa mama, care isi face griji pentru mine si pentru nepoata. Langa oamenii pe care ii stiu si care ma stiu.

Au mai urmat cateva zile in care mi-am cautat de lucru si am inceput sa-mi caut un nou loc de trai. Nu stiu cum e in alte capitale, dar la Paris e foarte complicat de gasit chirie, mai ales in situatiile de genul in care eram atunci. Mi s-a recomandat sa apelez la un site pe care plasau anunturi muncitorii veniti din fosta Uniune. Toate erau in rusa, se intelege. Pana la urma, m-am inteles cu o doamna ca vin sa vad camera pe care o oferea in chirie. Ne-am intalnit la statia de metrou cu pricina. Era un cartier bun, cu o comunitatea ruseasca destul de evidenta. Se auzeau chiar si clopotele unei biserici ortodoxe. Doamna era o fosta profesoara din Ucraina, stabilita de multi ani la Paris, in calitate de dadaca, iar familia in care a lucrat i-a lasat cu chirie un apartament mic, in care ea da, la randul ei, o cameruta. Pana a veni eu, acolo locuise o femeie de la Ungheni, de varsta ei.

Cand m-a vazut, a fost surpsinsa. Eram prea tanara, pentru ca sa-si doreasca sa ma aiba ca vecina. In plus, se vedea ca nu sunt tipul femeii care a venit la Paris sa faca menaj cu ora si chiar daca l-as face, asta m-ar schilodi. Ea nu mi-a spus-o direct. Dar am inteles-o. Cand am intrat in apartament, un miros de mancare mi-a intrat in nari si a ajuns la creier. Totule era foarte ingust. Mi-a aratat camaruta, care era, de fapt, un fel de hol, intre holul mic de la intrare si camera ei. O camera de tranzit, in care nu ai nici liniste, nici intimitate. M-am asezat pe patul mic. In mine se naruise toate cetatile.

Cand ne-am luat ramas bun, am stiut ca ea nu ma va apela.

Apartamentul a fost, posibil, momentul decisiv. La mine a ajuns realitatea situatiei. Faptul ca nu-mi voi vedea copilul minimum un an, nu asa cum planificasem eu, doar  3 luni. Inghesuiala, mizeria. Zilele in care ma voi uita pe geam si voi urla. Pentru ca nu vroiam asa viata. Eu puteam. Eu puteam orice, asa cum pot toti oamenii. Puteam sa fiu chelnerita, femeie de serviciu, dadaca, casierita. Puteam sa matur, sa frec, sa inhalez clor. Puteam sa devin mica, umila, putina. Puteam sa-mi trimit sufletul acasa, pentru a-l tine la adapost de toate zilele lipsite de glorie, iar acolo sa-mi exploatez la maxim carnea, invelisul. Eu oricum nu mai eram acolo. Acolo era doar pojghita mea.

Totul era decis. Desi ratiunea mea nu-mi permitea sa cad atat de jos. “Jos” in sensul sa renunt. Sa ma impac cu gandul ca am cheltuit atatia bani fara rezultat. Sa recunosc ca nu era niciun vis. Sau ca visul era pe jumatate.

Intr-o zi, la amiaza, m-am intalnit cu omul meu de legatura. (O vad cum citeste si ma injura: “Fa, Guja, eu ti-s om de legatura?”). Am mers intr-un bistro de la un colt de strada. Ne-am gasit un loc mai bunisor. Am comandat fois gras, dulceturi, branzeturi, ceva de baut. Cocoane, ce mai! Si ea mi-a spus sa incetez. Sa ma relaxez si sa-mi fac o vacanta, chiar daca, oficial, am venit acolo pentru altceva.

Asa si am facut. Desi mi-a fost foarte greu sa recunosc fata de mine insami ca nu, eu nu vreau sa traiesc asa. Eu nu vreau sa fiu sclava, nici pentru cel mai luminos viitor al copilului meu. Eu pot, dar nu vreau. Eu vreau sa ma scol dimineata si sa-mi vad fata. Eu vreau sa merg pe strada si sa-mi simt sufletul, nu doar invelisul. E vreau in filmul meu. Rau, mizerabil, urat, dramatic, asa cum este, dar al meu.

Peste 3 saptamani de la aterizarea la Paris, am revenit. Cu autocarul. Si sa stiti, abia asteptam ziua plecarii. Eram atat de fericita ca o voi vedea pe Ilinca, pe mama. Ca voi iesi cu prietenele la un pahar de vin. Ca voi merge pe strada si voi vedea oameni pe care ii cunosc.

Afara era primavara. Si in sufletul meu la fel.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: July, 17