istorii cu rosu
Jurnal, Maraton

Istorii cu rosu

Cand mi-au furat portmoneul, cu tot cu buletin, undeva foarte adanc, printre bocete si disperare, a fost si o raza de bucurie –  in sfarsit voi avea un act de identitate pe care voi arata decent. Pentru ca buletinul furat era inca cel de 16 ani – buze roz sidefat, ochi cu mult gri sidefat si niste dungi negre. Obrajii rozi, ca apusul lunii iunie. Dupa toata aceasta explozie de culori si straluci, faptul ca partea stanga fetei mele se duce pe o coasta, nu se mai observa.

Eu ma machiez din scoala. Sau, sa o spun altfel – in scoala credeam ca nu exista nimic mai important in viata unei femei, decat machiajul. Aceasta era bucuria de a trai.

Epoca rujului sidefat, nu a durat insa. Spre marele extaz al memoriei mele. Si acum, scriind, mi-am adus aminte, ca, de fapt, prima data mi-am pus pe buze ruj rosu de nuanta vinului merlot, cand eram in clasa a 11.  Asa mergeam la lectii. Atunci aveam curajul caracteristic adolescentilor.

Pe urma, au urmat anii de maturizare. Nebunia incetul cu incetul lasa loc ratiunii, simplitatii. Problemele omului in crestere au facut ca sa ies din facultate total diferita de cum am intrat – in loc de fusta-creion si ruj rosu-merlot, purtam sandale plate, blugi, tricou si doua cosite ascunse sub o bandana albastra. Zero machiaj.

Apoi au venit anii in care am facut o familie, am desfacut-o, am luat 15 kg, le-am lasat, ca sa iau in loc multe griji, complexe, frici. Nici nu putea fi vorba sa ies din casa cu gura rosie. Asta m-ar fi facut prea vizibila. Prea vizibile ar fi fost gaurile din mine.

Au fost momente cand alegeam sa fiu mai stearsa decat o fata de masa invechita si spalacita. Sa nu ma atinga nimeni, asa ma simteam in siguranta.

Intr-o zi ceva s-a intamplat in capul meu. Posibil un scurt-circuit. Era vineri. Era aprilie. Primele zile in care se putea de lasat acasa scurta sau paltonul. Am iesit din birou si m-am inderptat direct spre un magazin de cosmetice, eram determinata sa-mi iau un ruj rosu. Nu rosu-merlot, nici rosu-bordeaux, ci rosu ca cel mai rosu rosu pe care ni-l putem imagina. Si l-am gasit. Era intr-un tub luxos, din metal aurit, cu incrustari. Mirosea a pudra – moale, dulce, usor. Cum l-am achitat, m-am optit in fata oglinzii din magazin si mi l-am aplicat. Fata imi era stearsa, obosita si rujul nu imbunatatea deloc situatia.

Pana am iesit din centrul comercial, am crezut ca mi se duce pamantul de sub picioare. Imi era rusine de indrazneala mea. Credeam ca toti se uita la mine. M-am privit in toate oglinzilele si geamurile din cale, iar odata ajunsa in strada, scoteam telefonul mobil sa verific cat de ridicola pot fi. Ca un clovn, imi spuneam in sinea mea. Un clovn trist, fara talent, nesigur pe sine.

Voiam sa intru in primul local, sa merg la baie si sa-mi sterg toata aceasta rusine de pe fata.

Auzi, desteapta, cine se porneste in oras, cat afara e inca lumina, cu buzele rosu aprins?

Am intrat intr-un local de cafea. Am fugit la baie, m-am uitat mult timp la fata pe care o vedeam in oglinda. Puteam sa fac un gest si sa termin cu aceasta nebunie, cu penibilul situatiei. Dar mana s-a intins la geanta, a pipait rujul si a mai aplicat un strat de rosu. Pana la urma.

Au trecut aproape trei ani. Timp in care mi-am facut temele pentru acasa. M-am invatat sa ma accept. Nu pana la capat, dar mai mult decat o faceam atunci. Azi un ruj rosu, este doar un ruj rosu. Care imi place, care ma scuteste de alt machiaj, cae mi se potriveste la blond, dar care nu ma defineste. El nu defineste calitatea mea umana sau femeia din mine. El este doar un accesoriu pe care pot sa-l am, dar pot sa nu-l am, iar asta nu va schimba absolut nimic din ceea ce sunt.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: July, 19