Dragă redacție

Iubirea a anulat sfârșitul lumii ca să mă sfârșească pe mine

Îți mai amintești cum eram când ne-am cunoscut? Nu noi, doar eu. Văd că atunci am scris… ceva:

Iubirea a anulat sfârșitul lumii.
Mulți ani de acum încolo vor mai apărea glume despre cum am petrecut sfârșitul lumii. Nota de seriozitate, însă, apare atunci când medităm asupra prezentului și viitorului – am primit un dar de o valoare infinită, timpul, iar modul în care urmează să-l petrecem va defini o viață întreagă.

Pentru a trăi o viață nu e suficient să ai doar timpul. Oamenii, sentimentele și rațiunea sunt alți 3 piloni ai trăirii fiecărui dintre noi. Așa a fost creată această lume, să se nască oamenii din iubire, să trăiască iubindu-se, acest sentiment fiind inițiatorul celorlalte trăiri – dorul, plăcerea, ura, frica… Acestea din urmă având împuternicirea de a ne forma cugetul.

Nu cred că aș putea vreodată să număr câți oameni am întâlnit, cert e că fiecare a lăsat câte o amprentă în istoria mea: am făcut schimb de idei și emoții. Niciodată, însă, nu aș putea să-i uit pe cei care i-am văzut și m-au văzut pentru prima dată. Familia e cea mai temeinică școală a vieții, unde mai învăț și azi ce e respectul, afecțiunea, căldura, grija, bucurii și tristeți care ne unesc la masa moștenită încă de la străbuni.

Timpul mi-a adus în pragul maturității ziua în care m-am îndrăgostit,  iar aceasta a avut curajul să coincidă cu ziua în care oamenii așteptau un sfârșit de lume. Pentru mine aceasta a însemnat un nou început, pentru mine iubirea a anulat sfârșitul lumii.

Sufletul mi s-a luminat, gândul mi-e mai cu minte. Din momentul în care mi s-au intensificat bătăile inimii știu să definesc o femeie care iubește: mai frumoasă, mai blândă, mai înțeleaptă, mai grijulie, mai îngândurată, mai visătoare – toate azi citindu-i-se în privire, mai având închipuirea rebelității de ieri.

“Ca un om să iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcină care ne-a fost incredințată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu… Iubirea e un imbold pentru fiecare să se desăvârșească, să devină cineva, să devina o lume el însuși de dragul cuiva.”  spunea Rainer Maria Rilke.

A iubi înseamnă a fi fericit dăruind fericire, a transforma pământul în nori ce zboară spre realizarea unui vis al nostru, a-ți impune rațiunea să asculte doar chemarea inimii, a dărui tot ce ai mai bun, a oferi ceea ce nici nu îți imaginai că ți-e în puteri să oferi, libertate prin supunere, liniște în aglomerația unde se regăsesc doar privirile noastre, trăirea unei realități ce pare a fi o închipuire și așteptarea momentului în care din nou ni se vor încălzi mâinile de la o simplă atingere.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a adus în viață acest om extraordinar, iar o dată cu el profunzimea și puritatea trăirilor mele. Cu binecuvântarea Lui, îmi doresc cu toată ființa ca acest om să fie iubit și să iubească, să fie împlinit, să realizeze cu spor toate gândurile frumoase ce le are, să fie copleșit de noroc și să trăiască fiece zi cu o intensă fericire.
Azi mă gândesc la anii mei, zilele mele, copilăria și tinerețea… Doamne, cât îmi sunt toate de scumpe, dragi și doar ale mele! Azi realizez că poveștile în care credeam, mai fiind copil, acum încerc să le realizez, să-mi fie viața – o poveste, începând cu ”a fost odată” și continuând cu ”de nu ar fi, nu s-ar povesti”, sperând să apun în cele ”adânci bătrâneți”. Azi mă simt mai tânără, cu mai multe vise; azi simt cum ard în veșnicie și tot azi încă nu mai e scrum, ci doar intensitate, ardoare, voință, speranță. Azi mai sunt un copil tânăr, naivă și credulă, însă absolut decisă să cresc învățând arta de a trăi, să devin o femeie extraordinară, puternică, o mamă cu alți mulți copii și un om bun. Azi îmi organizez gândurile și ideile – vreau să muncesc pentru a-mi onora statutul de cetățean responsabil, să creez, să produc, să contribui la maturizarea societății. Și tot azi mă gândesc la el… Cine este și ce-a făcut cu inima mea… Azi el este celui cărui îi sunt fidelă fără ca să-mi fi cerut vreun jurământ. Azi sunt fericită, căci am toți anii din toate timpurile, azi sunt toate zilele mele, azi sunt copil, azi îl trăiesc astfel pentru că am cunoscut ce e iubirea!

Știu că ai citit. Eram acasă la părinții tăi. Ca de cele mai multe ori, în încăpere erau mai multe grade decât în termometru. Bere, vin? Nu țin minte. Umblai prin bucătărie cu bucata aia de ziar și i-o fluturai în ochi mamei tale, cu mîndrie, credeam atunci, azi înțeleg că era orgoliu.

Eu am citit-o numai ce încă o dată de 3 ori.

Eu acum înțeleg că dacă atunci am scris acele cuvinte, pline de sens, speranță, vise, înseamnă că chiar te-am iubit. De fapt, înțeleg că te-am iubit și din alte considerente. Cele care nu mă mai inspirau să scriu atât de poetic.

4 ani. Și toată viața înainte.

Eu chiar credeam în cele scrise.

Pot demonstra. Am făcut tot ce am scris. Iar după ce am făcut tot ce am scris, nu am mai scris, căci nu prea merge penița la înjurături și povestiri despre cum a trecut ziua, săptămâna, luna. Da, eu înjur, românește, rusește, româno-rusește. Să fim sinceri. Pot trânti, țipa, strica, să știe o lume întreagă cu ce intensitate poate să îmi zbiere sufletul. De scârbă și durere.

Apropo, de scârbă și durere. La început mă durea pentru tine, căci îmi părea că te autodistrugi, sărmănelul de tine. Atâta alcool… Mă temeam că o să faci hipertensiune în câțiva ani. Apoi mă durea pentru mine. Tu știi că putoarea de peregar pute a moarte? Iar aberațiile care le spuneai la beție… Îmi întunecau cugetul. La sfârșit, scârba și durerea, erau pentru moartea mea. Ai omorât acel copil, femeie-copil, naiv și luminos, care te-a iubit.

Scenariul știu că îl ții minte. Cu mintea trează, nu aveai ce căuta lângă mine. O ajutai pe mămica, organizai ieșiri cu surioara în special, și deja cu restul. Cu mine nu aveai NICIO treabă. De băut era de dorit să bei în casă, să nu cumva să vadă lumea ce capacitate ai. Și eu, culmea, mă enervam, boceam, urlam, luam geanta și mă duceam la mama. Apoi mă sunai tu, deseori vorbeam și cu membrii familiei, așa… ca să înțeleg și eu bine până la urmă unde am greșit și ce trebuie să mai fac să fiu o femeie de treabă. Fii atent – femeie, nu soție. Nu mamă a copilului tău. FEMEIE!!! iar femeia în țara asta…

Nu de mult a fost 14 februarie, ziua îndrăgostiților. În ajun încercam să îmi amintesc cum am petrecut cu tine această sărbătoare în ultimii 3 ani. Sincer, nu țin minte. Nici 8 martie. Ceva vag legat de Paști. 1 iunie 2015 voi ține minte toată viața. Prima noastră ieșire în 3, copilașul nostru avea 5 luni, pentru care tu cu soră-ta mi-ați scos ochii mai bine de o lună. Cununia noastră apropo, sfârșitul verii 2015… Tu ți-ai dat seama că în ziua aceea nu ne-am sărutat nici o dată?

Și de fiecare dată mă întorceam… De ce? Căci niciodată nu ne sărutam… Nu mă sărutai… Iar când dădeam să te sărut te strâmbai de parcă simțeai peregarul de care ți-am zis mai sus.

M-ai iubit? O fi fost și aceea un fel de iubire, care s-a definit prin tentativa de mă supune pe mine, cea crescută fără tată, venită dintr-o bortă de apartament de la etajul 7 cu doar 2 odăi. Să mă închin ție și familiei voastre, în care mereu am fost prezentată drept o cunoscută de familie, pentru faptul că m-ați lăsat să port un prunc cu sânge de-al vostru, să-l port, să-l nasc și să îl cresc în casa voastră.

Am un copil care îți seamănă leit și îți poartă numele. Îl am. Nu îl avem. Și da, îmi e frică că o să îl întorci împotriva mea. Căci cu ușurință m-ai lovit când îl purtam sub inimă, și cu mai multă ușurință după ce l-am născut, chiar dacă îl țineam în brațe. Fiindcă m-ai numit cum nicio femeie nu ar trebui numită, m-ai trimis unde niciun om nu ar trebui trimis, în prezența lui. Și de fiecare dată când îți răspundeam cu aceeași categorie de cuvinte, te simțeai învingător. Tocilara aia care a crescut în bibliotecă vorbește urât și e isterică, chiar dacă e mamă și ține copilul în brațe.

Și chiar ai învins. M-ai învins. Nu mai este nimic, nu mai sunt nimic, nu mai simt nimic.

Într-adevăr, s-a terminat. Eu m-am terminat. Însă doar în sensul celor ce au fost la început.

Căci acum am început să trăiesc în ziua care trăiește copilul meu. Cu fiecare pas nou făcut, cuvânt spus, noi deprinderi ale copilului meu, mă formez și eu din nou. Însă doar ținând cont de toate de câte m-au omorât fiind lângă tine.

Naivitatea mea s-a transformat în frică față de oameni. Dar o voi depăși, căci așa îmi educ feciorul – să își depășească fricile și să meargă sigur spre ceea ce dorește să obțină.

Orice sfârșit, e un nou început.

 

Text: Anonima

Imagine: Averie Woodard

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 13