Din viață

Jucăria defectă: simbolul iubirii paterne

demo borsa a binari Stăteam pe partea dreaptă a patului – un pat de scânduri, vechi, construit cu mult timp înainte să apar eu pe lume…

texto las citas por internet peligrosas o no Mereu stăteam pe partea dreaptă. Pe stânga stătea bunica, rar cine-i lua locul. Doar când cobora să facă mâncare, puteam să-i împrumut bucata de pat.

Era iarnă. Început de februarie. Aveam mai puțin de 5 ani și așteptam să vină mama și tata. Mereu mi-a displăcut această așteptare. La fiecare cinci minute o tot întrebam pe bunica când o să vină părinții. Aceeași întrebare. Același răspuns. În fiecare zi – șase zile din săptămână o întrebam ”când”. Ea îmi arăta ceasul și-mi spunea că ei vor ajunge când acul va fi la 13:10, ei o să apară. Și eu, ca un copil care nu are răbdare, cu greu așteptam ca timpul să se miște. Dacă se făcea 13 și 11 începeam să-mi manifest nemulțumirea. Iar bunica nu suporta să audă văicăreala mea.

rencontre femme thailandaise belgique „- Mămuca, când vine mama cu tata?
– Amuș o să vină.
– Mămuca, de ce ei vin așa de greu?
– Amuș o să vină…
-`da e deja ora… De ce așa greu vin?
– Rabdă, Lărușa! Rabdă, o să vină, că trebuie să le fie foame… n-au unde se duce în altă parte… tot la noi o să vină.”

https://www.gemeinde-stammham.de/destolo/327 Rar când ajungeau la timpul promis. Aproape în fiecare zi ceva intervenea la serviciu și ei se rețineau. Dar fiecare minut în plus pe care-l dedicau muncii, era un minut în minus dedicat mie.

go to site

http://metodosalargarpene.es/ebioer/5208 Veneau. Mâncau rapid, o întrebau pe bunica dacă am fost ”cuminte” și plecau în grabă. Și eu rămâneam iar cu buneii. Și o luam iar de la capăt.

http://arbhojpuri.com/?99a=05 Bunica era ocupată cu tricotatul. Mereu ceva împletea, iar atunci când număra ochiurile, trebuia să fie o liniște monumentală…

http://vitm.com/1ngfj2-1B6B7rX8O8e7M6_6s6J8v 4868/ Stăteam ghemuită în colțul patului. Nu aveam voie să cobor de pe el. Dacă mă dădeam jos, trebuia și bunica să mă urmeze (cred că mai curând a ajuns muntele la Mahomed decât bunica să coboare de pe pat ca să aibă grijă de nepoată :D ).

http://halilbalim.com/?frimol=mujeres-solteras-en-venezuela-facebook&876=d1 Tot ce aveam voie să fac, e să stau și să mă uit pe geam.

Urmăream poarta. Așteptam să-i aud sunetul. Vara scotea un scârțâit greu și ascuțit. Iarna însă, portița nu mai spunea nimic. Era înghețată. Așa că îi vedeam deja când ajungeau în fața casei.

***

În acea zi coborâsem la marginea patului, o urmăream pe bunica. Ea amesteca mămăliga (făcea acest lucru fără să coboare din pat. Bunelul avea grijă să aducă ceaunul, să toarne apa și să pregătească făina), bunica doar manevra melesteul.

Miros de fum. Ger de februarie, mămăligă și friptură din jumări, gustul copilăriei mele.

S-a deschis ușa. Au intrat mama și tata. Tata avea în mână o jucărie. O jucărie de pluș. Un motan de culoarea portocalie. Motanul avea un cap mare, ochi enormi de culoarea verde. Iar atunci când era mișcat, pupilele i se loveau de carcasa din plastic al globului ocular. Și pisoiul scotea un sunet surd ”DIN-DIN”.

Tata a întins jucăria și mi-a spus că e pentru mine.

M-am îndrăgostit imediat de motan. A devenit prietenul meu. Acum, așteptatul era mai ușor. Aveam cu mine jucăria de la tata – un simbol al iubirii lui. O jucărie pe care am iubit-o din prima zi, chiar dacă era una defectă…

Tata mi-o adusese pentru că era imperfectă din fabrică și chiar la reduceri (uțâneonka) n-o cumpărase nimeni. Jucăria s-a rătăcit pe rafturile magazinului mult timp. Și pentru că nu mai avea ce face cu ea, a decis să mi-o aducă mie.

Uite așa a intrat ”DIN-DIN” în viața mea. A venit să-mi coloreze timpul în așteptarea părinților. În așteptarea iubirii părintești.

Timp de 25 de ani l-am purtat cu mine. În copilărie dormeam cu el, îl hrăneam cu nisip, îl alintam, îl boxam atunci când mă supăram, vorbeam, îl îmbrățișam și plângeam pe umărul lui.

Cu el în brațe am plâns când am avut prima dezamăgire în dragoste (clasa IX).

DIN-DIN m-a însoțit peste tot. L-am târâit prin bagaje când m-am mutat de la o chirie la alta, l-am dus în sat, la părinți apoi l-am adus înapoi. Drumurile lui au fost lungi și obositoare, până m-am mutat ”acasă”. Și aici, în loc să-l pun la loc de cinste, l-am urcat în pod – cu alte zeci de jucării stricate ale copiilor mei.

Pentru că cerdacul e un loc perfect pentru joacă, cei mici, împreună cu o rudă (un adolescent abandonat de părinți care de 2 ani a devenit membru al familiei mele) au mers să se joace și să facă ”ordine”. Atunci au dat de bătrânul meu prieten. Și pentru că era plin de praf, îngălbenit de timp și urât, adolescentul s-a ”jucat” cu el într-un mod barbar. L-a desfigurat. Apoi l-a aruncat în sacul de gunoi. Când a coborât din pod, se juca cu ochii din plastic ai motanului. Când am văzut ochii în mâinile lui am simțit că nu mai pot să respir. Am întrebat ce s-a întâmplat și am cerut să mi se aducă jucăria înapoi. L-a adus. DIN-DIN era fără ochi și jumătate de față îi lipsea… Iar din ”rana” lui curgeau bucăți de burete putred.

…n-am știut să-mi protejez prietenul. De aceea nici n-am îndrăznit să fac scandal.

Nu mai puteam întoarce timpul înapoi. Jucăria mea era mutilată. N-am știut să-l apăr de ochii celor care nu acceptau defectele.

– Ce ai făcut din jucăria mea, de ce ai rupt-o?
– Da ce, ea îți mai trebuie? E atât de urâtă și diformată. Ce ai să mai faci cu ea?
– Eu cu ea am crescut… Ea e cadou de la tata.
– Ei…. da…. eu n-am știut, am văzut-o așa urâtă și prăfuită și am crezut că vrei s-o arunci.

Și el avea dreptate. Pentru că la exterior motanul meu arăta mai mult a cârpă decât a obiect de valoare.

Jucăria mea defectă acum era bucățită.

Am luat acul și ața și i-am cusut în grabă rana. Mi se părea că dacă nu acționez la timp, o să moară. O să-l pierd. O să pierd simbolul iubirii paterne – o jucărie defectă.

Nu știu de ce, dar am ales s-o cos cu ață albă. La finalul reparației m-am uitat la fața lui necăjită și m-am gândit ”simbolul iubirii paterne e cusut cu ață albă.”

Dar chiar și mutilată, rănită, resuscitată și cusută cu ață albă ea există – iubirea există și jucăria există. Iar eu n-am știut să le protejez. N-am știut să le apăr. N-am știut să explic altora că o jucărie care nu arată perfect, e o jucărie iubită, chiar dacă e lăsată într-o cutie în pod.

O jucărie defectă pentru unii, valorează cât o existență pentru alții.

N-am știut să explic altora. Și la drept vorbind, nici eu n-am învățat să accept că nu există iubire paternă perfectă.

Am acceptat să iubesc o jucărie defectă. Mai puțin am acceptat o iubire imperfectă…

În toți acești ani am tot rupt bucăți din iubirea lui tata. Pentru că am văzut în ea doar defecte. Am văzut în ea o jucărie de pluș urâtă, prăfuită și îngălbenită. Iar odată cu trecerea timpului, ea devine și mai prăfuită. Și mai desfigurată. Și mai mutilată.

Jucăria e mai puțin îmbrățișată și mai des uitată în cutia cu alte jucării sparte, cu alte jucării defecte – jucării care nu-ți mai aparțin deja, sunt jucăriile pe care le dăruiești tu copiilor tăi.

Aceleași ”jucării” defecte. Aceleași iubiri imperfecte.

Text: Laura Grigore
Foto: Natasa Bujor

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: follow url August, 19