Browsing Category

Jurnal

Jurnal

Adio, pica frunza

Sedeam cu ea pe o banca pe marginea unei ape. Mi-am lasat capul pe umarul ei fragil, am cuprins-o cu bratul drept de mijloc. As mai fi putut cuprinde un elefant, atat de subtire si firav era. Nici paltonul voluminos, din „pelicula”, nu putea masca faptul ca m-am lasat pe o trestioara. Un baobab si o trestioara.

– Imagineaza-ti ca eu am 93 de ani, iar tu 70, si ca tot stam pe malul unui lac. Iar eu am ramas doar cu niste dinti pusi, care imi cad uneori, deoarece m-am imputinat la fata si nu mai au de ce se tine, iar cand vorbesc imi rugum buzele.

Am inceput sa imit vorba unei femei foarte varstnice. Ea se prapadea de ras. Eu vorbeam. Apoi ma opream, ca sa rad si ca sa-mi inghit nodurile din gat. Nu voiam sa ma surprinda ca m-am emotionat. Si nici ca mi se umpleau ochii cu lacrimi.

Noi peste 61 de ani. La brat. Eu, cu picioarele tremurande. Ea,ridata. Bunica si, poate, strabunica. Eu, in prag de moarte. Ea, in prag de moarte.

O priveam cu coada ochiului. Incercam sa-mi imaginez obrazul ei sapat de riduri, parul insurit. Sa-mi imaginez ce as simti la 93 de ani alaturi de fata mea. Intr-un parc. La o plimbare. Ea, in toamna tarzie de viata. Eu, in iarna. In sfarsit de iarna, cand crapa si ouale de balaur, vorba bunicai mele.

– Iti amintesti cum ne plimbam odata, toamna, in parcul copilariei mele? Tu aveai 9 ani, eu 32? – o intrebam, imitand aceeasi voce. – Tu aveai o crenguta in mana si o tot bagai in apa, iar eu ma gandeam cum o fi peste multi-multi ani?

Am mai vrut sa adaug ca atunci multi nu vor mai trai. Atat de multi, incat mi-am interzis sa ma gandesc cine anume. Poate nici eu nu voi mai fi.

Dar in scenariul nostru era altfel. Mama si fiica la brat. Mama, de 93 de ani, marunta, tremuranda, cu o bereta pusa cochet pe o parte, peste un par rar, tuns pana la urechi, in pantaloni si papuci cu talpa ortopedica, la bratul fiicei. Ele se plimba incet, in ritmul caderii frunzelor, vorbesc. In jur e liniste. In suflet e toamna. Toti au plecat. Iar cine inca mai este, va pleca si acela. Nimic de asteptat. Nimic de vrut. Pace.

Text: Diana Guja

Fotografia e facuta chiar in ziua plimbarii despre care povestesc.

Jurnal

Inviere

Sunt aproape doi ani de cand Ilinca s-a mutat in Franta. Ratiunea mea intotdeauna a considerat ca aceasta a fost una dintre cele mai bune decizii luate in familia noastra descompusa. Dar ratiunea nu intotdeauna face casa buna cu emotiile.

Aproape doi ani eu m-am culcat si m-am trezit intr-o baie de smoala, neagra, vascoasa, grea. Ea ma apasa atat de tare, incat uneori trebuia sa ma zmuncesc cu toate fortele, ca sa pot iesi de acolo.

“Copilul meu nu-i langa mine”.

“Eu am un copil si el nu-i cu mine.”

“Copilul meu e departe si e fara mine.”

“Eu nu sunt langa copilul meu.”

“Eu nu stiu ce face copilul meu.”

Dimineata, cand deschideam ochii si incepeam sa inteleg pe ce lume sunt. Seara, cand inchideam ochii.

500 de zile. De doua ori pe zi.

Si nimic, nicio realizare, nicio bucurie, nicio floare sau raza de soare in geam, nimic nu putea sa spele toata negreata care se lasase peste mine. Si peste viata mea.

Atunci cand venea, imi era si mai greu, deoarece stiam ca va pleca. Absenta ei, pe care o traiam chiar si atunci cand era in odaia vecina, ma faceau neputincioasa.

Ea e aici, dar peste trei zile nu va mai fi. Ce pot sa fac?

***

Soarele rasare in dormitorul meu. Am deschis ochii. Sunt usoara. Atat de usoara. Prima data in tot sirul de zile din acel 28 iunie 2016, de cand a plecat. Odaia e plina de lumina. Ea trece prin mine. In cap, in inima, in corp – totul e lin, ca apa Marii Egee in vara lui 2011, anul in care ne-am dus, ca doua fete rasfatate, la un ultra all inclusive, pentru a aduna amintiri frumoase pentru zilele in care eu voi fi batrana si ramolita, iar ea plina de grijile vietii adulte.

Azi e ziua in care m-am impacat cu plecarea ei. Definitiv. Am facut pace cu partea din mine care s-a mancat atata timp ca n-a fost o mama buna. Pentru ca de la mamele bune copiii nu pleaca.

Oriunde ar fi ea, eu raman mama ei. Si ea stie asta.

Text: Diana Guja

Jurnal

89. Teodora

Azi bunica ar fi implinit 89 de ani.

Bunica a fost foc. Aprinsa, mandra, iute la manie si frumoasa. Asa o tin minte. Dintre noi, cei iesiti din ea si inca in viata, nimeni n-a mostenit felul ei aprig de a fi.

Daca ar fi trait in alta perioada, daca nu s-ar fi nascut in sat, daca planetele ar fi fost aliniate altfel in ziua facerii lumii, ar fi putut iesi din ea o imparateasa. Una adevarata. Dar poate a fost imparateasa, in alta viata.

Bunica m-a crescut. Cred ca m-a si influentat mult, desi inca nu pot desprinde clar, din tot tabloul personalitatii mele, urmele ei.

Ea a fost primul om caruia m-am opus constient, impotriva careia m-am razvratit si nu am cedat. Partea frumoasa este ca nici ea n-a cedat. A fost un razboi de ambele parti, care a durat cateva saptamani si care a inceput in clipa in care am mers impotriva vointei ei. Ea nu era pregatita sa accepte nesupunerea mea. Eu insa, eram pregatita sa imi apar hotarele.

Vreau s-o tin minte anume asa – cu capul sus, cu privirea de un albastru-cenusiu ce te putea taia pana la sange, incapatanata, dominatoare si ferma. Eu nu i-am cunoscut durerile, framantarile, dorurile si toata constructia sufletului ei, care intotdeauna imi parea un codru des, in mijlocul caruia e o casuta luminoasa, in care sta la geam o femeie tanara si coase. Eram prea mica, apoi prea tanara, cu ochii abia deschisi, prin care abia vedeam pe unde merg.

Ea cosea. Si canta despre Leana. De la ea am auzit prima data cuvantul “ibovnic”. De la ea, de fapt, am auzit de dragoste si pasiune. Din cantecele ei.

Acum, la ai mei 36 de ani, inteleg ca nu stiu cine a fost. Ca viata e facuta asa ca atunci cand buneii nostri traiesc, noi nu avem destula minte sa-i cunoastem, iar atunci cand avem, ei nu mai sunt. Posibil asta tot are un sens.

Ea se numea Teodora. Si  da, numele blogului e inspirat din numele ei.

Text: Diana Guja

Jurnal

Iubind

Eu stateam in mijlocul odaii. Desculta. In blugi si tricou alb.

Ma pregateam sa-ti recit cel mai frumos poem de dragoste scris vreodata.

Despre cum te iubesc. Despre cum te voi iubi. Despre cum te-am iubit. Despre cum numaram zilele de cand suntem impreuna. Despre cum am uitat sa le numar.

Despre frica mea cea mare. Despre clipele in care e imposibil sa ma iubesti si atunci cel mai tare ma tem sa te pierd.

Despre cum in fiecare vis al meu am facut loc si pentru tine. Despre perdele albe si geamuri deschise. Despre cum eu stiu ca totul va fi bine. Totul.

Despre cum vreau sa pot deveni invizibila, ca sa te pot urmari cand lucrezi. Sa aud cum vorbesti cu oamenii. Ce le spui. Daca le spui despre mine.

Despre cum iti cunosc pe de rost mimicile. Gesturile. Si tacerile.

Despre mainile tale…

Dar in odaie era frig. Iar eu, cu picioarele pe parchetul gol. Din geamul deschis in casa intra iarna.

Zapada m-a acoperit.

Ai o lopata?

… cat mai tin minte poemul, dezgroapa-ma.

Jurnal

O catea aroganta

Saptamana trecuta am invitat la un iepure copt si un pahar de vin bun doua prietene apropiate. Iepurele, care nici macar nu era intreg, era de la tata, iar vinul – un cadou de la o amica.

Am turnat vinul in pahare, ne-am asezat la masa. Carnea intarzia sa se faca, legumele nu se rumeneau cum imi place mie… In fine, ma simteam la margine de dezastru culinar.

Cand vinul ne-a mai incalzit degetele si dezlegat limbile, tanti Nastea, una din cele doua prietene, a inceput sa povesteasca cum ne-am cunoscut.

Ne-am cunoscut noi acum aproape 20 de ani, la facultate. Si trebuie sa reunosc ca memoria Nastei este cu mult mai buna decat a mea. Ea tine minte cum eram imbracata din prima zi. Cum intram in sala. Cum ma tineam. Cum vorbeam foarte putin si cum multi credeau despre mine lucruri care erau foarte departe de realitatea in care traiam.

In prima zi de facultate purtam o fusta-creion, cusuta in clasa a 10-a la un atelier de croitorie de langa Universitatea de Medicina. Acum acolo e magazinul Viorica. Si un pulover cu gat si maneci scurte, negru, cu dungi albastre. Puloverul il mostenisem de la mama. Il purtase pe timpul studentiei. Cand se mai racise, purtam cateva fuste drepte, cusute din ceea ce ramanea mamei cand isi cosea ceva. Aveam 46 de kg, la 1. 63 m, nu-mi trebuia multa stofa. Geaca de piele era mostenita de la tata, de pe timpurile cand era tanar si frumos. Iar bereta, care devenise semnatura mea, era de la o vecina. Numai cizmele de piele le cumparasem cu mare efort de la Tolciok.

Dar acestea erau detalii despre care stiam doar eu. In ochii colegilor apaream ca o tipa stilata, aroganta (pentru ca vorbeam putin) si bogata. Asa mi-a povestit Nastea. Cica, celelalte fete credeau ca sunt adusa cu masina la Universitate. In prima vacanta, cea de iarna, auzisem ca niste colege planificau sa ma prinda si sa ma bata. Pentru ca nu se poate sa fii asa. Sa taci, sa porti bereta si palton din tweed englezesc. Palton cusut la atelierul de pe strada Armeneasca, din stofa cumparata de bunica demult, tare demult, cand in centru lor raional atelierul de croitorie era tinut de un evreu batran. Palton platit de toate prietenele mamei.

Noi eram saraci. Eu nu vorbeam cu nimeni despre asta. Imi era greu sa vad suferinta prin care trecea mama.

Dar despre asta stiam doar eu. Si taceam, jucand jocul lor mai departe. Stilata, aroganta, bogata.

Cu Nastea ne-am imprietenit mai tarziu, mult mai tarziu. Prin 2010, cand ambele aveam copii si o bucata de viata traita. Si desigur ca ea aflase secretul beretei, paltonului, cizmelor din piele. Si a tacerii mele.

Cat de usor oamenii te judeca si iti gasesc un loc in sertarele din mintea lor. Iti pun etichete. Si devin ferm convinsi ca te cunosc. Te cunosc pe dinafara. Pentru ca te-au vazut de cateva ori. La televizor sau la vreun eveniment. Te-au auzit cum vorbesti. Sau li s-a parut cam dubios felul in care te tii. Precis esti o aroganta. O catea aroganta.

Foto: portert de Cristina Kelly.

Jurnal

Pierderi. Sanse

In ziua in care mi-a trecut prin cap ca as putea fi insarcinata, mi-am bagat degetul aratator de la mana stanga in blender. Blenedrul l-am pornit. Evident. Voiam sa fac un banana milk shake.

Durerea a fost atat de acuta si sangele tasnea atat de viu, incat m-am trantit in stare de soc la podele. Nu stiam ce ma deranjeaza mai tare, durerea, sangele sau nervozitatea mea din ultimile zile, care ma transformase intr-o bomba in pericol de explozie. Eram un fel de Coree de Nord, iar el, singurul om din preajma mea, reprezenta toata lumea Occidentala speriata de dispozitiile unei tarisoare care poate fi anihilata in jumate de zi.

Eu aceasta sarcina o condamnasem din start. Era deja un mecanism de aparare format dupa o experienta traumatizanta, in filmul careia eu tot eram trantita pe gresia din baie intr-o balta de sange. Dar nu din degetul tocat in blender.

In acele zile mancam doar ciocolata, castraveti si paine cu unt. Si citeam. Cat am citit in primele saptamani de sarcina, nu am citit in ultimii 3 ani. Viata devenise o asteptare. Asteptam ziua cand asta se va produce si eu iarasi voi zace intr-o balta de sange. Ma pregateam moral ca orice este o loterie, un risc. Iar noi ne nastem ca sa murim si ca natura stie ce e mai bine pentru fiecare. Si ca o sarcina pierduta, inaseamna alte trei sarcini pierdute.

Asa am dus-o din dimineata in dimineata, cand orice ce nu mirosea a castravete sau nu arata a paine cu unt, ma dezgusta pana intr-atat, incat eram gata sa-mi pun stomacul pe masa, doar ca sa nu fiu nevoita sa mananc.

Eu ma temeam.

Ma temeam atat de tare, incat nu voiam sa vad nicio particica din corpul meu, pentru a nu descoperi vreun semn prevestitor pierderii.

Si eu taceam. Nu aveam cui povesti fricile mele. Pana intr-o sambata dimineata…

…cand stateam la o cana de ceva imprejurul mesei din sufragerie, alaturi de un cuplu de prieteni veniti in vizita dintr-un oras vecin.

Ei nu stiau. Nimeni nu stia, in afara de noi doi. Si cred ca nici nu ar fi aflat pana in ziua nasterii, daca era dupa voia mea. Am vorbit de una de alta. Eu ciripeam asa cum se cade unei neveste tinere, purtand in mine doliul unei morti inexistente. Cand ei au iesit cu treaba, m-am intins pe podeaua de lemn si mi-am spus durerea.

Mi-i frica… Mi-i frica sa nu se repete totul.

Atunci mi s-a pus cea mai simpla intrebare:

De ce nu-i dai nicio sansa?

Si eu i-am dat.

***

Cand ii dai unui om o sansa el va sti cum sa nu te dezamageasca.

Text: Diana Guja

Jurnal

2017

Vorbeam cu cineva zilele trecute si intrebam cand oare va veni anul in care nimic nu se va intampla si eu voi putea trai linistita?

Azi inteleg ca anul cela va veni dupa ce voi muri. Atunci deja nimic nu se va mai intampla.

Daca e sa descriu foarte scurt 2017, atunci ar fi: “12 luni in care am re-trait primii mei de viata, de la nastere pana la adolescenta”. Acum ma aflu undeva intre 15 si 17 ani. Totul e descoperire. Totul asteapta sa fie trait, gustat, experimentat. Demult nu m-am simtit atat de curioasa si dornica sa vad ce va fi mai departe.

2017 a fost anul in care m-am decojit. Asa cum mi se decojeste acum primul tatuaj.

2017 a fost anul in care au fost multe “prima data”. Cele mai multe “prima data” de pana acum. De exemplu, primii kilometri la volan. Si soarele care imi stralucea in ochi. Si gandul ca, uite, pentru asta merita sa traiesti. Pentru toate aceste “prima data”, care mai sunt posibile. Pe care le mai pot simti pana la sange, pana la lacrimi, pana dincolo de ceea ce sunt.

2017 m-a invatat ca de tine nu fugi. Si viata te va intoarce de cate ori trebuie in punctul de pornire, pana nu vei merge pe drumul tau. De o mie de ori te va intoarce, daca va trebui. Si de o mie de ori o vei lua de la inceput. Primul pas. Frica. Al doilea pas. Mai putina frica. Al treilea pas. Dor. Frica. Teroare. Al patrulea pas. Hei, ma tin!

2017 a fost anul teotitude.com. Un loc pentru femei curajoase.

2018 va fi asa cum trebuie. Imperfect. Imperfect de frumos.

La multi ani si #farafrica!

Foto: Offline #1 a emisiunii Optmart SRL

Jurnal

Ceea ce auziti acum este vocea mea

Imi pierdusem vocea. Cand am venit la Optmart SRL nu puteam sa o gasesc. La inceput am fost pitigaiata. Mi-am schimbat si coafura. Am inceput sa ma imbrac foarte decoltat. Era o perioada in care experimentam. Incercam sa-mi construiesc o alta identitate. Atunci insa imi parea ca asta sunt eu. O eu nedescoperita inca.

Experimentele mele oscilau de la decoletu la spate gol. De la vocea foarte joasa, a la Sharone Stone din Basic Instinct la tonalitati ridicate, enervante, deloc erotice. Intr-un final, ma pierdusem in acele jocuri. Nu-mi mai era interesant personajul hiper-sexualizat. Dar el imi adusese niste dividente si il mai tineam in preajma. In plus, drumul spre mine, cea adevarata, devenise cam buruienos, si nu-mi mai ramaneau resurse sa curat calea. Totul se ducea in mentinerea aparentei de femeie fatala. Cu decolteu si spate gol.

Intr-o zi, la un pahar de vin, la care imi spuneam oful despre vocea mea care se incapatana sa pitigaiasca, bagandu-ma intr-o jena de nedescris, colegele m-au intrebat: “Poate ti-e frica de ceva? Poate exista un disconfort?” Atunci mi-am dat seama ca cel mai mult ma temeam sa par o proasta, sa vorbesc lucruri banale, sa fiu ridicola. In capul meu nu exista nimic mai strasnic decat o femeie frumoasa, cu o infatisare de pradatoare si… proasta. Aceasta frica ma bloca. Si cu cat frica era mai mare, cu atat ceva in mine se obstina sa corespunda acestui potret-cosmar despre o imagine de toata rusinea.

Drumul de la o voce pitigaiata la o voce neincrezuta a fost foarte scurt.

Intre timp, in viata mea s-au intamplat mai multe lucruri. S-au schimbat decoruri. S-au schimbat situatii. S-au schimbat lungimile parului. Nuantele lui. S-au schimbat hainele.

Cautam.

Ma schimbam si eu. Ma adaptam. Or, asta trebuie sa facem, nu? Uneori sa mai tacem, alteori sa fim mai cuminti. Mai tolerante, docile. Ca sa placem, ca sa fim acceptate. Mai ales ca sa fim acceptate de oamenii pe care noi insine ii investim cu o putere enorma asupra noastra.

A doua zi, dupa ziua mea de nastere, m-am tuns scurt. Cand mi-am vazut capul in oglinda, am simtit ca ma intalnesc cu mine. Cu mine cea care este asa cum este. Revederea a fost foarte placuta.

Dar tunsoarea nu m-a readus in intregime la mine. In interiorul meu continuam sa ma crampotesc, sa ma supun unei autoritati, vorba ceea, bigger than life, cu care ma obisnuisem deja si nici nu ma intrebam de unde si cum aparuse in mine, si sa fiu mica. Trebuia sa incap in locul care mi-a fost oferit si nu-mi puteam permite sa cer mai mult spatiu. Tot ce nu incapea erau doar niste fantezii. Spam.

Vocea mea ramanea nesigura. Desi ea devenise mai joasa, eu nu mai pitigaiam, dar aceea inca nu era vocea mea.

Intr-o zi am descoperit ca nimeni nu are nevoie de teatrul pe care il jucam. Atunci am vazut ca am tras pe mine haine pe care nu le-as fi purtat niciodata, am spus da lucrurilor pe care nu le acceptam, am tacut atunci cand in mine totul urla, m-am auto-exilat in cele mai intunecate colturi, cand tot ce trebuia sa fac era sa ma zmuncesc si sa o iau la sanatoasa.

Cand am vazut ca eu nu mai sunt eu, ca m-am vandut pe bani putini, bucata cu bucata, mai adaugand la cantar, scazand din pret, dand bonusuri, am descoperit ca mi-am vandut si vocea, la gramada. Vocea mea tare, curajoasa, care nu stia sa taca atunci cand se facea nedreptate. Vocea care m-a salvat de atatea ori si care a facut din mine omul care eram candva. Candva cand aveam o voce. Un timp practic mitologic, despre care nici nu mai pot spune cu certitudine, daca e existat cu adevarat sau este o pura inventie. Cand am inteles ca nu mai am nimic, efectiv nimic, ca sunt la fundul unei fantani seci, in intuneric, unde se rasufla cu greu, cand nu mai aveam unde cadea, pentru ca mai jos insemna sa sap cu mainile goale o groapa sub corpul meu, am inceput sa ma catar, ca sa gasesc iesirea. Ma cataram, cantand, ca sa nu ma pierd iarasi. Vocea mi-a redevenit calauza.

Prima data cand mi-am auzit vocea, vocea mea, in emisiune, vocea pe care o recunosc din 7 miliarde de voci, am inteles ca schimbarea se produce.

Ca sa regasesti ceva, trebuie sa pierzi. Apoi sa cauti.

Schimbarea inseamna sa ajungi la tine. Sa schimbi tot ceea ce este fals despre tine. Sa schimbi programele din capul tau, care nu sunt ale tale. Sa-ti schimbi gandurile, care nu sunt gandurile tale. Sa schimbi ce nu este al tau, dar traieste in tine. Asta este schimbarea. O munca titanica, care necesita curaj, rabdare si un soi de nebunie.

Sunt oare eu curajoasa, rabdatoare, increzatoare? Nu stiu. Dar stiu ca pot sa invat sa fiu toate astea.

Jurnal

Decembrie

Violet, violent. Ea incearca sa gaseasca diferenta dintre aceste doua cuvinte despartite de linia orizontului.

Candva ea stia sa prinda cuvintele din zbor, sa le simta culoarea cu degetele, la o simpla atingere. Carte e verde. Verdele e ca si catifeaua. Rochie e visiniu. Visiniul e moale si subtire, ca pielea de pe fata unei femei imbatranite. Casa e alb, fericire e galben, imn – rosu aprins.

***

De o saptamana ea doarme pe canapea. Imbracata. Cu ochii innegriti de la creion. Nelinistea o maninca pe dinauntru, de parca carii, dupa ce s-au indopat cu orologiul lasat mostenire de strabunicul, fost chiabur, s-au mutat in maruntaiele ei.

Violet. Violent. Doua cuvinte ce stau aninate de ea, ca doua rufe, falfaind in bataia vantului pe sarma din fata casei.

“Cine nu stie sa astepte, nu stie sa iubeasca”, auzise aceasta fraza la statia de troleibuze de langa casa, intr-o seara de vara, cand pierduse sirul zilelor in care doar un singur cuvant avea culoare si textura. Asteptare. Albastru. Satinat.

Trebuie, trebuie sa astepti. Inca putin. Putin de tot.

Cineva i-a spus intr-o zi ca asteptarea nu are rost. Ca asteapta doar cei slabi si prosti. Sa mearga sa ia ce-i al ei.

Dar ce e al ei?

Ea nu vrea sa ia. Ea vrea sa dea.

***

Cand ii traia bunica, la ea veneau in fiecare seara vecinele. Temele lor preferate erau clostele cu pui si Martorii lui Iehova, care cica dormeau imbracati in asteptarea Judecatii de Apoi. Si ea de o saptamana asteapta Judecata de Apoi.

Cuvintele isi schimba culoarea in timp. Asteptare devenise negru si viscos ca smoala. Se lipise de ea. Ca si rucsacul purtat de nebunii care se pornesc sa faca inconjurul lumii pe jos. Daca i-ar place comparatiile romantice, s-ar gandi ca seamana cu un inger cu aripile pline de smoala, care nu-l mai pot ridica in ceruri si pe care le taraie din urma, la fel cum un maidanez taraie o carpa gasita la gunoi, imaginandu-si ca are o comoara.

Daca ar fi mai tare de fire, mai extravaganta, mai disperata, s-ar duce si s-ar culca sub un gard, asa cum voia sa faca mama ei, in clipele in care intelegea, mai bine ca in alte zile, ca singura cu doi copii nu mai trebuieste nimanui.

S-ar face una cu pamantul.

Ar ramane ca o stana de piatra la intrarea in parc prin care trec in fiecare dimineata copiii in drum spre scoala. Baietii vor alerga, vor impinge fetele din spate, acestea vor sari prin parti, pitigaind taios si lovind in ei cu ghiozdanele roz. In toata galagia si zarva creata in jurul ei, ea nu-si va mai putea asculta gandurile.

Gand – gri si moale, ca vata.

***

Dimineata de marti nu anuntase nimic bun. Cerul laptos, de inceput de un decembrie incert, ii amintea de iarna petrecuta in estul Angliei, unde se exilase dupa o dragoste pe care si-o inventase singura intr-o dupa-amiaza de primavara, intorcandu-se acasa dupa ore. Era ultimul an de facultate. Gasise un baiat eminent, care vorbea sapte limbi si rezolva ecuatii din mers.

Idila durase sase luni in care invatase trei cuvinte in albaneza, aflase ca Transnistria are valuata nationala si simtise pe pielea sa cum e sa fii parasita de un premiant.

Peste trei luni plecase.

Acum, dupa 15 ani de la acea iarna atomica, cu gust de bere englezeasca si transpiratie ce aducea a fish’n’chips, ea statea singura in fata geamului, cu blugii ponositi, care de o spatmana erau si haina de zi si pijama, rugumand o felie de paine neagra. Era fericita. Dragostea s-a intors acasa.

***

Violet, violent.

Dragoste – violet, elastic.

Dragoste care intoarce pe dos. Palmuieste. Injura. Promite. Innebuneste. Pleaca, trantind usa. Tace. Revine. Cuminte. Senina. Timida. Violenta.

Text: Diana Guja

Jurnal

Dincolo de dor e intotdeauna alt dor

Ieri Ilinca mi-a aratat odaia ei noua. Din geam se vedeau brazii. Erau plini de zapada. Atunci m-am gandit ca, uite, copilul meu vede dimineata ceea ce eu mi-am dorit intotdeauna sa vad, trezindu-ma: brazii.

Ea mergea tiptil prin noua ei casa si-mi arata toate ascunzisurile, colturile, privelistile de dupa geam, cutiile cu lucruri. Exclama, isi freca nasul, chicotea, comenta, disparea din cadru, dezlipea banda adeziva de pe cutii si ma asurzea, cauta ceva, inchidea, deschidea. Ea incepea sa locuiasca un spatiu nou.

Degraba peretii din lemn – intre care ea se va trezi, va vorbi, se va misca, va respira – vor fi imbibati cu prezenta ei, asa cum odata au fost imbibati peretii tuturor caselor prin care a trecut. Ei ii vor absoarbe rasul, accentul, sunetul plansului ei, pentru ca neaparat va fi si plans, oboseala, izbucnirile de manie, desi mi le imaginez rare. Ilinca e moale, fluida, calda. Ea e atat de apa, care iti curge printre degete. Si atat de apa, care te inunda, te mangaie, te leagana si te adoarme.

Azi, in drum spre casa, am vazut o mama cu un bobocel de fata de vreo doi ani. Mama era obosita, intr-o mana ducea o punga grea, cu alta mana o tinea pe fetita. Iar aceasta! Aceasta plangea de se ineca. Plangea, de se cutremurau copacii din jur. Si o tinea una si buna, ca vrea la mama in brate. Si se zmuncea din mana mamei, si se punea in pirostrii, numai sa fie luata. Mama o ruga sa inceteze, ii explica de ce nu poate sa o ia in brate, de ce trebuie sa mearga putin-putin cu picioarele ei, ca pana acasa nu e atat de mult, dar nimic nu ajuta.

Mergeam si vorbeam in gand cu acea mama. Ii spuneam ca intr-o zi nu va mai fi asa. Fata va creste. Si va merge singura. Si va ajunge departe. Si atunci ei ii va fi dor. Atat de dor. Si ca de fiecare data cand va vedea fetite de doi ani, plangand in plina strada si cerand imposibilul, ea si-ar dori macar pentru o clipa sa intoarca anii inapoi, ca sa o poata vedea mica si atat de “la fusta mamei”.

Copiii cresc si intr-o zi pleaca. Si asa trebuie sa fie.