Browsing Category

Jurnal

Jurnal

Mortii nostri

Sunt zile in care ne plangem mortii. Mortii pe care ii purtam cu noi, in noi, dupa noi. Mortii nostri. Mortii de care nu ne putem desprinde. Morti in pofida noastra. Sau din cauza noastra.

Cu 14,5 ani in urma, pierdusem o sarcina.

Ea venise pe neasteptate. Din toate zecile, sutele de zile si nopti de amor, s-a gasit una care si-a dorit sa ramana in istorie. Si a ramas. Nici azi nu stiu cate saptamani a durat. Era vara. Tin minte cum ma leganam in hamac cu o carte in mana si pluteam in apele facerii lumii, alaturi de o alta viata, infinita si veche cat Universul. Mana mi se ducea involuntar spre burta. Se oprea pe ea, o mangaia, se pierdea in dialoguri cu viata de dincolo. Batrana, inteleapta.

Cand ieseam in oras, imi impingeam burta in fata, ma rupeam in sale, ca sa am ce scoate in evidenta, ma leganam mergand, mimand tinuta femeilor insarcinate in termene mari. Ma simteam altfel. Ma simteam aleasa, deosebita, de parca numai eu am fost onorata sa port adevarul existentei umane ascuns intr-o nuca in trupul meu. Numai eu. Si numai noi traiam. Numai noi stiam sa numaram zilele, sa plutim, sa simtim lumina, aerul, apa care curgea in noi, in care ne bagam mainile pana la coate si radeam… Pentru ca doar noi radeam, avand asternut in fata Infinitul. Si iubirea.

Nu m-am gandit nicio clipa cum va fi, cum vom trai mai departe, cat vom trai si daca vom trai. Nu m-am gandit daca exista vreun viitor pentru cele doua vieti in care evoluam si care evoluau in mine. Unicul lucru pe care il intelegeam era ca noi existam si ca ne alimentam reciproc.

Intr-o noapte m-am trezit. O mana m-a tras din vise, m-a scuturat si a infipt un cutit in mine. Instinctiv, mi-am cautat cu degetele burta, apoi le-am dus mai jos, intre coapse. Le-am scos ude, calde. Si rosii. Undeva departe s-a deschis o carte si eu citeam din ea ca copilul meu a murit. A murit. Copilul meu. Ca ceea ce se intampla in mine, acea viata infinita si veche cat lumea, era copilul meu. Si el nu mai este. El e aceasta pata de sange intinsa pe cearsaf. El e aceasta dara de sange care se prelinge pe piciorul meu stang. El e aceasta balta de sange aparuta pe gresia din baie, pe care se tavalea corpul meu, livid si rece.

Pierdusem al doilea copil. Stiam deja traiectoria supravieturii.

A doua zi m-am sculat, am imbracat costumul de gala, m-am machiat. Trebuia sa ma prezint undeva. Sa arat bine. Sa zambesc. Sa fiu fata cuminte si frumoasa. Pentru ca durerea ta nu trebuieste nimanui. Mai bine invalui-o in cerecei cu perle, in matase. In spate drept si diplomatie. Fii blanda, moale. Nu, nu urla. Tu esti cu mult mai mult decat momentele tale de slabiciune.

Asa am facut. Am zambit. Si am tinut spatele drept. Am fost la inaltime.

Foto: Davide Ragusa

Jurnal

De ziua mea

Eu mi-am intalnit cei 36 de ani goala, intr-o camera de hotel. Pe noptiera aveam un pahar de vin. De dupa geamurile mari se vedea luna deasupra brazilor. Hotelul era in padure.

In camera era cald. Salteaua patului nici prea moale, nici prea tare. Albiturile albe. Chiar albe. Fosneau, de parca erau din papirus. Atunci m-am gandit ca daca nu este loc de fericire in viata asta a mea, cel putin, pot sta cu pielea goala intr-un hotel de patru stele si e tot mai bine asa, decat sa stau intr-o camera rau aerisita in vreun apartament din Chisinau. Desi, de unde as fi ajuns eu intr-o camera rau aerisita, m-am intrebat? Apoi mi-am adus aminte ca uneori ajung acolo unde niciodata nu m-as fi gandit ca voi gasi drumul.

Celebram, vasazica. Sorbeam un merlot moldovenesc, cumparat la duty free, dintr-un pahar pentru apa. Firea mea estetica se impotrivea acestui act de blasfemie, dar ratiunii nu-i pasa: “Ori bei din ce ai, ori linistete-ti singura dramele”. A trebuit sa se supuna.

In fiecare an, in ajun de ziua mea, astept sa se intample o minune. Fac parte din oamenii care spun ca detesta petrecerile-surpriza, lumea, galagia, forfota de sarbatoare, care interzic prietenilor sa vina fara invitatie, dar care, undeva, foarte in adancuri, spera ca totul sa se intample exact invers. Sa vina oamenii apropiati, sa aduca flori, sampanie, baloane, tort, lumanari, sa dea muzica mai tare, sa fie galagiosi, veseli, sa traga de urechi, sa tachineze, sa zburleasca parul si sa spuna: “Off, las’ ca te stim noi pe tine…”.

Eu am pierdut prieteni din cauza zilei mele de nastere. Prosteste, imatur. Atat de mult mi-am dorit sa fiu luata in seama, sa mi se bata la usa, sa mi se aduca tort, sampanie, flori, sa mi se spuna ce minunata sunt – dar toate astea sa se intample in pofida mea, impotriva dispozitiei mele ursuze din acea zi. Pur si simplu sa mi se bata la usa, eu sa ies ca un copil suparat si acolo, SURPRIZA!

Anul asta m-am bucurat. Ma rog, un fel de bucurie, amestecata cu lacrimi neplanse si muci neinghititi, pentru toate zilele de nastere ratate, pentru toate felicitarile si florile neprimite, pentru toate iluziile mele infantile. Ah… unde eram? M-am bucurat, deci, ca sunt plecata, ca nu va trebui sa infrunt iar visele mele copilaresti, la pachet cu dezamagirile.

M-am intins goala in pat, cu paharul de vin intr-o mana si cu telefonul in alta. Iar acolo, la miezul noptii, ce mai veselie in Messanger cu prietenele apropiate si colegele de emisiune! O adevarata petrecere supriza. Si nu mai conta ca eu sunt la sute de kilometri, printre ursi, ca sorb vin dintr-un pahar pentru apa, ca in cap mi se desfasura un nou balet cu sfarsit dramatic, ca de dimineata ma va astepta o noua deziluzie, pe care o simteam cum se apropie, ca trebuia urgent sa decid ce fac cu viata mea mai departe. Pentru ca 36 nu mai e 35. Nu e. Dar asta maine. Maine.

Foto: camera cu pricina, Balvanyos Resort

Jurnal

Cobor

Coboram niste scari subrede, adunate din scandure si ce s-a mai gasit prim mahala. Coboram de pe scena. De pe scena pe care trebuia sa demonstrez cat sunt de frumoasa, de buna, de desteapta. Sa ma intorc la stanga si la dreapta in costum de baie, in rochie de seara, in straie nationale.  Sa zambesc. Sa nu uit sa zambesc!

Dar cui ii trebuie toata aceasta perfectiune? Si zambetul asta al meu, pus la punct si repetat atatia ani in fata oglinzii din baie? Am zis sa-mi bag piciorul in concursul lor. Sa-mi adun carcasa istovita de atata foame si sa cobor naibii din acest balci. Si pentru ca nu am vrut sa plec pur si simplu, am iesit pe scena in ciupicii pe care i-am luat de la un hotel din Romania. Cine participa la un concurs de frumusete in ciupici de la hotel? Eu. In rochie de seara neagra si ciupici albi. Intotdeauna am stiut cum sa las o urma. Chiar si daca ridicola.

Mi-am strans poalele rochiei, am incalecat scara si nu stiam cum sa fac sa nu ma impiedic in talpile moi si prea lungi ai ciupicilor. Voiam sa zbor de acolo. Sa nu mai ramana nici urma de a mea pe scena ceea. Sa urle toti dupa mine, iar eu sa fiu deja departe.

Cu capul rezemat de teracota din baie. Pe crestet sa-mi curga apa fierbinte. De cate ori am proptit asa peretele umed. De cate ori el m-a tinut in bratele lui, cand credeam ca nu mai am nicio putere sa ma tin pe ale mele doua.

Asteptam sa fiu intrebata: “Daca maine ati muri, ce vorbe i-ati lasa fiice dvs.?”

“Draga mea, sa stii ca atunci cand crezi ca nu mai poti, poti.”

Dar nu m-a intrebat nimeni. Eu am fugit de pe scena. Am coborat.

Jurnal

Stiu

– Sezi binisor, i-am spus. Si i-am luat atent suvita care ii acoperea ochiul drept. Mainile imi erau reci. Degetele imi tremurau. Tremuram toata, de fapt. Inainte sa o vad, bausem agitat doua cafele. Fumasem cateva tigari. Nu-mi place sa-mi arat slabiciunile. Inima imi batea atat de tare, incat ii auzeam ecoul in partea cealalta a camerei. M-am intins pe canapea sa-mi revin. Respira. Respira. Respira.

Eram un munte de gheata din interior. Suflasem acolo raceala care ma tinea la distanta. Si ea atata timp m-a tinut la distanta. Uneori o uram. Ma facea sa ma simt nebuna, sarita de pe fix, debusolata. Un morman de gesturi pripite si cuvinte de-a valma. Si eu nu sunt asa.

Cand am intrat in cafenea si am vazut-o intr-un colt, langa geam, cu mainile pe genunchi, fragila, frumoasa, cuminte, m-am intrebat ce caut acolo. Ca eu si ea suntem ca Luna si Soarele. Ce avem sa ne spunem? Pentru ce?

Eu intelegeam foarte bine ca as putea s-o frang in doua, ca pe o tulpina de romanita. Intre doua degete. De ciuda. Pentru tot ce este ea. Pentru frumusetea ei angelica, pentru calmitatea aparenta, pentru moliciunea vocii. Pentru ca nu intri in viata unui om iata asa, cerandu-i sa te asculte, sa te priveasca in ochi, sa fie uman, sa te inteleaga si pe urma sa mearga acasa. Sa-si inghita cuvintele care nu ti-ar placea, sa-si innabuse toate interjectiile, sa se tina in maini, ca sa nu te sperie, apoi sa intre in baie, sa se dezbrace, sa se bage sub dus. Si acolo sa sa dea cu capul de perete. Cat apa curge si astupa toate sunetele.

-Ai vrut sa-mi spui ceva?, am intrebat-o.

Ahhh, cat nu-mi plac aceste formalitati. Inceputurile de discutii. Explicatiile. Ochii din fata, care asteapta, intrebatori. Ochii mei care fixeaza un punct pe perete. Eu as tacea. As pune capul pe bratul intins pe masa si cu degetele libere m-as juca cu lingurita de la ceaiul ei. Nu vreau sa stiu, sa aud, sa ma concentrez pe cuvinte care, in fond, nu spun nimic. Nimeni nu poate explica ce se intampla in adancurile unui om. Nici chiar el. Doar tacerea.

-Ceva se intampla… cu mine. Si nu am fost pregatita… Dar va trece. Timpul le lecuieste pe toate. Eu am o viata… Tu stii.

Daca eram atat de nebuna, pe cat ma credea, as fi sarit si as fi rasturnat masa, cu tot cu ceaiul ei si cafeaua mea, peste ea si as fi iesit de acolo, trantind usa. Cat de mult ma obosisera toate aceste femei cu manichiura perfecta, viata perfecta, vocabular perfect, care cauta acul in stogul de fan, iar atunci cand il gasesc, se inteapa usurel cu varful lui si o iau la sanatoasa.

-Si eu nu am viata? Atunci cum se numeste ceea ce se intampla cu mine?

-Iarta-ma…

-Cafeaua mea costa 35 de lei. Tu m-ai facut sa platesc 35 de lei, ca sa ascult ceea ce eu stiam. Vorbele tale nu fac nici doi lei. Nici o calatorie cu troleibuzul nu fac vorbele tale.

Mi-am intins bratul drept pe masa si am pus capul pe el. Cu degetele libere ma jucam cu lingurita din farfurioara de sub ceasca ei de ceai. Ea bea ceaiul fara zahar. Afara oamenii mergeau undeva. Unde poti sa mergi atat de grabit, ma intrebam eu, cand tot ce este mai important se afla aici, dupa acest geam, in interiorul unei cafeneli? Si daca timpul este circular si nimic nu se schimba intr-un anumit punct, eu pot sa stau asa o vesnicie, jucandu-ma cu o lingurita de ceai, stiind ca ea este la capatul degetelor mele, ca o continuitate a lor.

-Eu trebuie sa plec.

-Stiu.

Text: Diana Guja

Foto: Louis Blythe

Jurnal

Functionarul

Ma aflam intr-o institutie publica. Am gasit usa care imi trebuia, am batut, am deschis si mi-am cerut permisiunea sa intru. Functionarul statea la biroul lui de langa geam. Un birou tipic in astfel de institutii – mobila demodata, plante, multe hartii, mape din carton, ceainic electric, scaune vechi, un dulap.

M-am asezat si i-am explicat de ce am nevoie. Mi-a cerut buletinul de identitate. I l-am intins. L-a pus pe un teanc de documente, a luat alt teanc in mana si l-a pus deasupra. Buletinul a disparut. Ii urmaream fiecare miscare. Pareau niste scamatorii. Dupa ce a terminat de sortat teancul de deasupra, a ajuns si la buletinul meu. M-am gandit ca e poate metoda lui de lucru: “Doboara un teanc de acte si gaseste buletinul”.

L-a luat in mana, s-a uitat atent la fotografie, apoi mi-a citit datele. Calcula in gand cati ani am.

-Diana… da?

“Diana”, m-am gandit, dar am tacut. In institutiile publice e periculos sa vorbesti fara vreun scop clar definit. Lucrurile se pot intinde sau pot devia.

Functionarul, tapand ceva in calculator, si-a desprins ochii de la ecran si m-a masurat din cap pana-n picioare. In imaginatia lui, eu ma aflam dupa un perete de sticla, din cele prin care pot vedea doar cei aflati in exterior, si el avea tot timpul din lume sa ma examineze. Eu insa l-am prins, l-am fixat intr-un punct si asteptam ca privirile noastre sa se intersecteze. Cand ochii lui s-au intalnit cu ai mei, functionarul s-a rusinat si s-a intors cu toata fiinta lui incolora in ecran.

Cand a luat a treia oara buletinul de identitate in mana, i-am observat manjetele camasii albe, innegrite pe acolo pe unde trecuse fierul de calcat, lasand pliuri. Acum eu il examinam. In jurul taliei, stofa camasii facuse cocolosi. Negrul pantalonilor la dunga, mai voluminosi decat scheletul lui rahitic, stralucea. Simteam mila si dezgust fata de acest om. Ma gandeam la Dostoevski si la cinovnicii din romanele lui, mici, ghebosi, cu degetele pline de cerneala. Incercam sa ma tin cat mai departe de ochii lui unsurosi, care tot naraveau sa se lipeasca de mine, sa-mi intre sub haine, sa ma caute, sa mi se incolaceasca in jurul membrelor, oaselor, venelor si intestinelor, sa ma pipaie, plioscaind a placere, lingandu-si buzele subtiri, umezite de la atata asteptare. El se grabea se intre dincolo de datele din buletin, pe care le introducea acum in sistem.

Cand s-a oprit de sarit cu mainile subtirele peste tastatura, am inteles ca o parte din secretele mele nu mai sunt secrete pentru el. Ca a intrat. Ii vedeam fata triumfatoare, cu dintisorii de mic pradator scosi afara, excitat de la gandul ca degraba va simti mirosul sangelui.

-Jurnalista, ca si cum, da?

-Da…

M-am uitat pe geam, absenta la fluctuatiile din vocea lui si la ironia pe care nici nu avea de gand sa si-o stapaneasca cand a citit despre studiile pe care le-am facut. L-am lasat sa se scalde in balta de limfa, pe care si-o scursese din corp.

El continua sa priveasca in ecran, visator, tragandu-se ritmat de un fir de par care ii iesea din camasa deschisa la primul nasture. Pielea de pe gat ii era moale si fara vlaga. Imi amintea de puii jerpeliti, care au avut nenorocul sa iasa din ou cu gatul gol, la care bunica tinea in mod deosebit, din mila. Am intors privirea.

-Semnati aici si aici.

Mi-a intins foile si un pix. Si-a pus degetul pe locul unde trebuia sa-mi las semnatura. Era insusi degetul puterii intins spre mine. Plin de importanta, de glorie. Degetul de care niciun cetatean nu se poate lipsi. Degetul functionarului care atinge locul unde trebuie sa-ti lasi semnatura.

Am semnat.

-Sa vii maine, mi-a spus.

Pentru el, eram deja o femeie trecuta prin mainile lui. Mainile lui de functionar. El imi cunoaste codul personal.

Text: Diana Guja

Imagine: “Functionarul” de Alexandr Rodchenko

Jurnal

Iar. Din nou. A mia oara.

… si am plans.

Am pus capul pe pieptul ei, am inspirat adanc si m-am lasat. Era noapte. Geamul, deschis. Mana stanga imi era inclestata pe paharul de whiskey. Teacher’s e mai moale decat Ballantine’s, i-am spus.

Eu am baut atata in ultimele zile, incat as fi putut umple un butoi. Cu de toate. Dar nu, nimic nu m-a luat. Am amestecat, asa cum mama m-a avertizat sa nu fac niciodata. Dar am vrut sa fiu obraznica, rea, sa ies din cuvant, sa fiu rebela. Totul a fost bun. Tuica, vin alb, vin rosu, martini, coniac, sampanie, whiskey. Si de la inceput. Si toate impreuna, si pe rand. Ma intindeam noaptea in pat, cu telefonul intr-o mana si cu paharul de vin in alta. Poate de data asta? Dar nu. Ma culcam atat de treaza, ca puteam numara craterele de pe luna.

Unu, doi, trei… Si luna nu era de ajuns.

A trecut o zi, doua, trei, patru… Mi-am mutilat organismul cum m-a dus capul mai bine. Dar el s-a tinut. Asa cum se tinea de multe alte ori. “Pana cand?”, il intrebam eu.

Am pus capul pe pieptul ei. Ea si-a pus mana pe spatele meu si mi-a spus ca e ok. Ca trebuie sa plang. Atat cat vreau. Atat cat pot. Ca noi ne cunoastem de atatea veri. De atatea toamne. Ca nu mai nimic ce a ramas nespus. Si ca pot fi atatea planse.

… si s-a rupt.

Lacrimile mele faceau cale intoarsa. Sapau fantani in sufletul meu sfasiat. Curgeau in ploaie peste morminte. Acopereau schelete. Se lasau peste putreziciune. Dizolvau tot ce-am baut. Spalau ceea ce mai putea fi salvat.

Ochii mei s-au transformat in doua cratere de pe luna, ca cele pe care le numaram noptile de nebetie. Negre si adanci, ca ochii lui R., un vecin de-al buneilor. Cand il vedeam ca urca cu vaca la deal, ma ascundeam. Credeam ca e mort.

-Plangi. Plangi. Plangi, ingana ea, ca pe-o litanie. Eu imi auzeam bocetul de undeva de departe, cu picioarele in sus, si nu-mi recunosteam vocea. Nu stiam ca in mine exista astfel de note, ca sunt in stare sa port atata viata si, odata cu ea, atata durere.

-Te nasti, mi-a soptit. Te nasti.

Voiam sa-i spun, sa-i explic, s-o fac sa inteleaga ca nu mai pot. Ca nu mai vreau. Ca am obosit. Ca e atat de greu drumul prin tunelul ingust. Ca renunt. Ca de atatea ori am vrut sa mor, ca am uitat cum sa ma nasc. Cum sa imping. Cum sa ma scot de par. Cum sa ma trag la lumina zilei. Eu nu mai stiam cat va dura acest travaliu si daca voi avea forte sa-l duc pana la capat. Tot ce simteam era animalul din mine, intorcandu-se pe toate partile si urland in aerul rece de toamna. Atunci mi-am adus aminte ca nu mai sunt in padure, ci acasa, cu geamul deschis, si ca tanguiala mea se aude in toate blocurile care ne inconjoara.

… si nu ma puteam opri.

Stiam ca ea obosise. Ca maine e zi de lucru. Zi de scoala si de gradinita. Ca i-a intepenit mana cu care imi masa spatele, ca venise timpul sa fumeze, ca nu mai gasea cuvinte cu care sa ma descante. Ca in lumea mea aparuse o bresa si ca nu exista atatea lacrimi care ar umplea-o. Ea stia ca asta trebuie sa inceteze.

Dimineata m-am trezit intepenita de frig. Ma durea fiecare os. Degetele imi erau negre de la rimel si umbrele de pe pleoape. Ea plecase. Eu nu mai aveam ce plange.

Text: Diana Guja

Foto: Marvin Meyer

Jurnal

Despre sinceritate, asa cum este ea

Sunt zile cand vreau sa fiu Angelina Jolie, doar pentru ca sa mi se puna sirul de intrebari clasice pentru un interviu-portret. Desi, nu, Angelina Jolie nu e niciodata sincera. Ea are producatori, agenti, manageri de comunicare si alti cormorani in spatele sau, care au grija sa nu iasa vreo perla din gura Preafrumoasei. Daca e sa ma gandesc, totusi prefer sa fiu Jane Birkin, care isi poate deja permite sa spuna orice. Cel putin, asa mi-ar place sa cred. Ce sa mai ascunzi la anii astia? Mai ales dupa asa o viata.

***

Intotdeauna am fost de parerea ca nu exista nimic mai socant decat adevarul si nimic mai provocator decat sinceritatea. Nimic nu ma face sa-mi pierd somnul, pofta de mancare si linistea, asa cum o face setea de a pune cuvinte pe unele trairi, de a scoate din mine tot ce se vrea afara, la aer si lumina. Dar sa nu va amagiti, sinceritatea e grea. Sinceritatea se invata, se cultiva. Actul sinceritatii trece prin acceptarea propriei vulnerabilitati si a faptului ca oricine se poate plimba prin sufletul tau, ca pe Grands Boulevards din Paris. Sau ca pe Deribassovskaia din Odesa.

Actul sinceritatii e ca si un act de iubire. Esti goala. Vulnerabila. Singura in fata vietii. Singura in fata altui om. Intr-o camera in care nu se stinge lumina. Cand nu poti inchide ochii, deoarece vrei sa-l vezi pe celalalt. Si cel mai mult, vrei ca el sa te vada. Dar iti este frica. Frica sa nu pari urata. Prea grasa sau prea slaba. Cu o epilare de o prospetime dubioasa. Cu celulita. Cu vergeturi. Si inchizi ochii. Si intelegi ca in aceasta clipa ai doar doua solutii. Sa fii crispata si sa regizezi fiecare miscare pe care o faci, din frica sa nu dezvalui mai mult, dar sa pierzi din placere, sau sa te lasi dusa de val, in plina lumina, cu ochii larg deschisi, acceptandu-te si invitandu-l si pe celalalt sa te accepte.

Actul sinceritatii este ca o nastere. O nastere dubla. Cand noi suntem cei care nastem si tot noi suntem cei care s-au nascut. Nasterea care este o eliberare prin definitie. O eliberare care da o viata noua. O eliberare printr-o durere de care nu poti scapa, odata ce mecanismul a fost declansat. Un act iminent, deoarece pruncul decis sa iasa nu mai poate fi intors din calea sa. Si cand durerea ajunge la paroxism- cand se rup zaplazurile mintii, cand faptul ca esti goala, transpirata, adusa la o stare animalica, nu mai conteaza – in acele clipe ramai doar tu si sinceritatea ta. Si ambele aveti de imbratisat vulnerabilitatea care va va fi camarada de drum de acum incolo.

Actul sinceritatii mai poate fi, in cele mai negre ale sale zile, un act de sinucidere. Cand tot ce spui, tot ce recunosti, tot ce vrei sa impartasesti lumii sau doar unui singur om, se transforma intr-o bomba cu ceas, ascunsa sub pat. Cinci, patru, trei, doi, unu…ba-bah! Totul e cioburi, si scrum, si sange. Si tu nu esti decat douazeci de bucati de carne si oase, imprastiate pe o suprafata de cateva sute de metri. Dar tu ai ales sa spui. Sa scoti monstrul din tine. Sa stingi vulcanul. Cu orice pret. Chiar si cu pretul unei morti acceptate din timp.

Imagine: portretul subsemnatei, semnat de Cristina Kelly, o moldoveanca stabilita in Irlanda, care face minuni cu pensula. Intrati pe pagina ei, e frumos acolo!

Jurnal

Liberté, égalité, diamante

Cand, cu 4 patru ani in urma, la una din primele mele vizite la un psiholog, care, de fapt, era psihologa, am fost intrebata ce vreau eu, raspunsul meu a fost aproape de cel al lui Lenin, Jeannei d’Arc si a revolutionarilor francezi, luati impreuna: vreau sa cada imperialismul, vreau distrugerea statului capitalist, vreau revolutie proletara, vreau sa cada capetele regilor acestei lumi, vreau inlocuirea democratiei burgheze, vreau eliberarea Moldovei de sub jugul rusesc si vreau Liberté, égalité, fraternité.

Ea m-a privit. A zambit. Si m-a lasat sa-mi dau singura seama cat de tare bat campii.

– Ce vrei tu, Diana? Fara modestie. Fara rusine. Fara limitele posibilitatilor. Fara principii.

Eu vreau o blana de nurca care sa cada pe mine, ca un halat de baie. Eu vreau un pandadiv din smarald. Eu vreau o casa pe Riviera franceza. Eu vreau o decapotabila alba-crem. Eu vreau o pedichiura proaspata. Eu vreau un inel din diamant galben-canar. Eu vreau o cupa de sampanie cu trei bobite de zmeura pe fund. Eu vreau o orhidee mare, alba. Eu vreau un parfum de la Serge Lutens si toate parfumurile Hermès. Eu vreau 10 rochii de matase. Eu vreau sandalele rosii din piele intoarsa, toc de vreo 12 cm, foarte sexy si provocatoare, vazute la Pikolinos. Eu vreau la spa acum. Exact in acest moment. Eu vreau un masaj. Eu vreau un bilet de avion pentru diseara spre Paris. Eu vreau doua numere proaspete ale revistei Elle, editia frantuzeasca. Eu vreau ultimul Vogue englezesc. Eu vreau pe o insula greceasca. Eu vreau un covor cu suvite lungi, din lana naturala, asternut chiar sub picioarele mele cand cobor din pat. Eu vreau o gradina de hortenzii in fata casei mele. Eu vreau un buchet din florile celea galben-pale pe care le-am vazut in fata cresei de pe strada Eminescu, vis-a-vis de teatrul „Satiricus”. Eu vreau o prajitura cu multa-multa crema alba. Eu vreau sa ma scol dimineata si sa nu fac nimic toata ziua. Dar cel mai bine, si ziua urmatoare. Eu vreau sa ma sune acum Adriano Celentano, sa-mi spuna ca a vazut o poza de-a mea pe Facebook si ca vrea sa ne intalnim. El acopera toate cheltuielile, se intelege. Eu vreau un colier din margele negre Swarovski etc., etc., etc.

Am spus-o. Si parca si Liberté, égalité, fraternité-ul meu nu mai suna atat de patetic si fragil. Era deja rostit de o femeie care soarbe agale un daiquiri in gradina unui restaurant havanez, pour les connaisseurs, imbracata intr-o rochie de matase de un albastru azuriu, cu diamantul la degetul mijlociu, galben, ca luna plina in iulie, iar alaturi sta barbatul ei, barbos, ca un adevarat El Coamdante, si discuta aprins cu Celentano despre caderea imperialismului, despre instaurarea dictaturii artei si despre ultimul sau film nominalizat la Oscar. Doar ca el a boicotat aceasta ceremonie burgheza, finantata de capitalistii americani care sug sangele popoarelor mici.

S-au schimbat dorintele mele in acesti 4 ani? Nu. Mai mult decat atat, m-am invatat sa nu-mi fie rusine de ele.

Text: Diana Guja

Imagine: Charlize Theron pentru “J’adore”, Dior

Jurnal

Ea mirosea a ceai cu multa lamaie…

Ea mirosea a ceai negru cu multa lamaie, a mare la rasarit si caramele cu umplutura de gem de prune. Parfumurile ei erau multe. Nu le stiu numarul exact, cand eram mica, insa, credeam ca locuim intr-o parfumerie.

Copilaria este tara exagerarilor. Imi imaginez cum citeste acum aceste randuri si fruntea i se increteste. Care parfumerie?

Mama este femeia care mi-a deschis usa magica spre arome. Multi ani, insa, prea multi chiar pentru o femeie crescuta in note de ambra, musc, santal, iasomie, magnolia si ylang-ylang, eu nu am stiut sa apreciez un miros. Parfumul nu era decat un accesoriu in plus. Sau un accesoriu “de aceea ca trebuie”. Ma miram, ma scandalizam chiar, cand aflam cat sunt in stare sa plateasca unele femei pentru un strop de iluzie olfactiva.

“J’ai ose”, “Climat”, “Magie Noire”, “Loulou”, “Miss Dior” sunt cele pe care le tin minte. Peste ani am descoperit ca femeile de pe timpul mamei, impatimite dupa eleganta, aveau parfumuri. Nu apa de toaleta, nu apa de parfum, ci parfum. La 20 de ani aceasta descoperire m-a stupefiat. Stiam deja care este diferenta de pret. Stiam si pretul platit pentru a avea un strop din acest lux pe timpul Uniunii Sovietice tarzii. Cunostinte, pile, economii. Si toate astea pentru o sticluta de 30 de ml. de miros?

Au trecut ani. Cu pasi marunti, nesiguri, am inceput sa intru in lumea aromelor. Vanilie, fum,  piele,  paciuli, citrice, trandafir, scortisoara, magnolia. Arome adulmecate pe urmele unor femei, arome detestate, arome dulcii, de ti se incretea fruntea, arome neinteresante, arome statement, arome nesincere, arome intalnite la mii de kilometri distanta de purtatoarea lor. Mai aproape de 30 de ani, am inceput sa-mi cumpar arome. Nu spun parfumuri, deoarece trebuie sa stim sa facem deosebire intre un parfum si o apa de toaleta. Ca un copil, lasat de parinti sa faca primul drum la gradinita, am intrat in lumea femeilor. Aromata, suava, cu gust de ceai negru cu multa lamaie, de vise, de secrete si propozitii spuse pe jumatate, de regrete, cu miros neactual, dar atat de familiar, de mici tabieturi si mici pacate. O lume care se imparte in mirosuri. Mirosuri pana la, mirosuri de dupa, mirosuri in timp ce.

Cu varsta si cu intlegerea femeii din noi, aromele se schimba, ca sa se opreasca intr-un punct, ca o destinatie finala. Acolo unde ajungem cand ne intelegem. Cand ne dezbracam de complexe, de accesorii inutile, de ganduri pe care le-au gandit pentru noi parintii. Aroma, care ne-a ales, iubindu-ne intr-un mod singular pielea, devine aliata noastra. Pentru ani buni, ca o semnatura care intra in incapere inaintea noastra, care ramane in aer mult timp dupa ce am plecat si care poate fi intalnita la o gura de metrou din Paris, peste ani, singura, intrebatoare, visatoare.

Acum inteleg, admir, merg pe urmele femeii optzeciste care nu se multumea cu apa de colonie din magazine, ci cauta, negocia, platea mai mult decat si-ar fi permis. Merg pe urmele mamei, care fara prea multe cuvinte, m-a crescut femeie si mi-a lasat intredeschisa o usita care duce spre lumea viselor. Deoarece un parfum nu e nimic altceva decat un vis pe care poti sa-l porti dupa tine.

Jurnal

Istoria unui asasinat

El nu era frumos.

L-am desprins din multimea adunata la piata de sambata, ca pe un glob de cristal de pe pomul de Craciun din centrul orasului. Stiam ca e acolo pentru mine.

Azi ma gandesc ca poate nici n-a existat. Nici el, nici tatuajele lui. Nici barba lui cu fire albe. Nici craniul ras, pe care imi punea mana ca sa ma intrebe daca imi place lungimea. E scenariul meu care a prins viata intr-o lume paralela. El a fost cusut din fire de aur si argint, cele cu care imi va fi brodat acoperamantul cand voi zace in sicriu cu fata la Rasarit.

Il priveam cum se apropie si ma durea. Existenta lui, departe de a mea. Viata lui care traia de atatia ani fara sa se intersecteze cu a mea. Ma dureau toate femeile lui care trebuiau sa fie atat de diferite de mine. Atat de frumoase, destepte, bune.

Voiam sa fiu aer, pamant, ploaie, foc. Trecut si viitor. Voiam sa fiu ziua de azi. Si duminica de maine. Voiam sa fiu negru. Negrul cu care era imbracat din cap pana in picioare.

Josut, uscativ, cu ochi tristi si gluga pe craniul ras. Stiam ca in fata mea sta diavolul in carne si oase. Stiam asta mai bine decat imi stiam numele. In cap imi vuia. “Fugi”. Nu. Nu pot. Eu am venit la tine, Moarte, sa ma primesti in bratele tale. Lasa-ma aici.

Cand gura lui s-a deschis si din ea au inceput sa curga cuvinte cu un accent atat de cunoscut, atat de miere, atat de moale si cald, eu ma vandusem. Trup, suflet, principii, valori. Carti si texte. Nord si Sud. Est si Vest. Eu ii simteam cutitul pe care il tinea ascuns in buzunar, cu taisul spre mine. Il simteam si ma indreptam spre el.

Ce e al meu, nu-mi poate fi luat.

Asa cum m-am simtit atunci, m-am simtit numai in bratele mamei in vremurile despre care nu mai stiu nimic. El a tesut in jurul meu un cocon de matase, pe care l-a captusit cu nori moi. Eu ma faceam colacel si adormeam. Tot ce faceam era bine. Tot ce nu faceam era bine. Eram mandria lui, asa cum n-am putut fi mandria mea si a nimanui niciodata. Dimineata si noaptea lui. Soarele la care se uita. Motivul pentru care scapa trenuri, avioane, intalniri, oameni. Papusa lui de portelan, pe care o invelea cu grija si o hranea cu lingurita. Nu mai trebuia sa gandesc, sa decid, sa-mi asum, sa aleg, sa prioritizez. Totul era facut, decis, rezervat, platit. Cada intotdeauan era plina cu apa fierbinte. Trebuia doar sa pasesc si sa ma intind. Nu ma mai durea nimic. Pentru ca nu mai era nimic, in afara de el, in care ma dizolvasem pana la ultimul atom. In sfarsit ma intorsesem in apele facerii. In sfarsit aveam un dumnezeu. Si el ma primea la sanul lui desculta, despuiata, ratacita si plina de bube.

Eu n-am stiut ca poti sa mori in o mie de feluri. Eu n-am stiut ca poti sa mori de cateva ori, pana a muri pe bune. Eu n-am stiut ca trebuie sa mori ca sa poti trai. Eu n-am stiut ca am atata forta ca sa pot, sa vreau, sa trec, sa iert, sa inchid ochii si sa astept moartea. Azi stiu.

Cutitul era, de fapt, o maceta. Lunga, cu varful curbat. Iar eu eram mai firava decat orice fir de trestie. Si a curs sange.

Niciodata nu m-as fi gandit ca am atata sange. El curgea peste pamanturile noastre, peste gradinile cultivate de noi. El curgea peste pomii, roada carora imi era harazita. El curgea de pe stancile pe care mi le-a promis. El curgea in Marea Mediterana, pe care mi-o daruise intr-o dimineata posomorata de luni, cu generozitatea lui de nebun care tinea sa ma impresioneze pana cedez. El curgea peste tot viitorul nostru pe care mi-l povestise pana ma ametise. Eu, care nu credeam niciodata pe nimeni. El curgea acolo unde apa nu mai ajungea. El curgea acolo unde n-a calcat suflet de om. El curgea in fantanile secate si in tunelurile la capatul carora nu mai era demult lumina. El curgea peste rugina si mucegai. El curgea peste mlastini. El curgea din cer si tasnea din pamant.

Si cand nu mai era ce sa curga, a venit Moartea. Eu am intampinat-o cu ochii deschisi. O vedeam cum sta pe scaun, langa masa mea de lucru. Trista, cuminte, rabdatoare.

– Hai, fato… E timpul. Daca nu vii cu mine acum, pe urma va fi mai greu si vei fi mai speriata.

Si eu m-am supus. Mi-am tras papucii de lana si vesta gri. Numaram in gand pasii pe care trebuia sa-i fac. Ma gandeam ca e mai bine asa, decat zburata de o masina, asa cum visam se se intample de fiecare data cand treceam strada. Eram obosita. Pierdusem harta vietii. Nu mai tineam minte regulile. Nu mai tineam minte daca mai traisem candva in lumea asta complicata si ce trebuie sa fac ca sa supravietuiesc. M-am dus dupa ea asa cum eram. In pijama.

La mormantul meu nu a fost nici Soarele si nici Luna. Eu inghetam in salile neinclazite, in rochie neagra si ciorapi plasa. Eu imi purtam sicriul dupa mine. Iar pe cap, coroana pe care el mi-o pusese – o caciula neagra de casmir. Ca sa ma apuce de gat si sa ma tina fata oglinzilor, soptindu-mi la ureche:

– Tu esti cea mai frumoasa. Noi suntem cei mai frumosi.

Pe scaunul pe care a sezut Moartea, acum stau eu si scriu.

Eu m-am intors de pe lumea cealalta. Pe jos.

Eu am trecut prin Infern. Eu am trait in noaptea mea fara de sfarsit. Eu mi-am vazut demonii. Eu mi-am vazut carnagiul interior. Creieri deschisi, intestine, membre, par, globi oculari, oase. Si sange, sange, sange. Eu am privit tot acest camp de lupta, intins in mine, si am urlat pana nu am mai putut. Apoi am inceput sa ingrop mortii. Si am plans deasupra fiecarui soldat pierdut. Si am pus flori. Si cruci. Si numele lor pe ele. Si am spus rugaciuni. Si am iertat.

Si am iesit.

Azi nu ma mai tem de nimic. Si e atata iubire in mine. Ea a crescut peste morminte.

Imagine: Hannah prezentandu-si fiul, Samuel, catre preotul Eli de Gerbrand van den Eeckhout