Din viață

Love kills slowly

Într-o bună zi iubirea trece și ne lasă-n c**** gol și cu jumătate din sistemul nervos aruncat în bătaia vântului. Și ustură. Ne rupe până la carne și ne pune contra tuturor crezurilor avute până o dinioară. Ca urmare apar bocetele, scârțâiturile, durerile de inimă, nopțile albe și blestemele. Vărsături de venin peste numele lui Dumnezeu, acuzații precum că nu ne-a protejat fericirea și multe alte arătări prostești, caracteristice victimilor în iubire. Dar Dumnezeu, săracul, nu e vinovat că noi  vedem fericirea în tot și-n toate și alergăm mii de kilometri pentru a o prinde, deși ea știe singură drumul către noi.

Eu nu știu cine a spus că marea iubire se întâlnește o dată în viață. O poți întâlni de 10 ori și să o pierzi cam tot de atâtea. Prima dată e greu, a doua, a treia… După, înțelegi că orice relație în care nu mai e loc pentru tine, trebuie încheiată. Ai scos valiza, ți-ai pus într-o pungă lacrimile, ai lasat pe masă fața camuflată de om fericit și împlinit într-o iubire, pe care tu ai târâit-o până aici și pleci.

E greu să cauți vinovatul atunci când marea dragoste căreia te-ai dedicat trup și suflet ți se scurge printre degete, de aceea preferăm să-l căutăm peste tot, deși el stă frumos, relaxat în noi și-n lipsa noastră de atitudine. Cine nu știe că tot  ce se aprinde se și stinge? Toți știu. Nimeni nu vrea să recunoască.

Unele femei cred prea mult în serialele la care se uită. Își admiră prea mult prietenele pentru iscusința cu care își țin bărbații în chiloți. Au prea multă încredere în plăcintele făcute pentru odraslele lor și cred că dragostea se ține pe sex, atunci cand restul resurselor sunt epuizate. Apoi se arată dezamăgite când adorm singure, când pe ei îi doare fix în bască de culoarea  lenjeriei de pe ele, când plăcintele stau și se răcesc sau prind mucegai pe masa din bucătărie.

Am admirat întotdeauna femeile care nu se tem de sfârșituri. Care sunt conștiente că de la asta nu se moare. Care plâng, țipă, urlă, trântesc și după 10 minute își au capul pe umeri.

Așa e la toți. Suferința reușește să intre la un ceai în fiecare casă. Eu, spre exemplu, nu vreau să ajung peste ani și să regret că nu am pus punctele la timp. Să înțeleg că n-am făcut decât să cerșesc dragoste și să o cer în cele mai umile moduri, deși nu avea de unde să-mi fie oferită.

Dacă nu e, nu e. Va fi altadată, cu altcineva, altundeva. Plâng! Dau cu capul de pereți, dar nu căut să iau de unde nu este. Voi găsi în altă parte. Și poate că va fi mai mult decât mi-aș fi putut imagina.

Ce nu e lângă noi, e fix în fața noastră. Și ne așteaptă.

Text: Natașa Bujor

Foto: Jez Timms

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 22