Din viață

Mai la deal de Bosfor. Cum am lucrat intr-o familie de turci

Purtam un pulover de culoarea mazarii uscate, cu maneci trei sferturi si gat. Aveam cu vreo 15 kilograme mai mult decat acum. Daca azi m-as vedea in iarna acelui 2006, cred ca nu m-as recunoaste.

Mi-am pus in fata agenda si un pix. Asa paream mai solida. Imi comandasem o cafea americana. Eram intr-o cafenea dintr-un mall situat intr-un cartier la moda din Istanbul. Asteptam cuplul care cauta o invatatoare de engleza pentru gemenele lor de un an si jumatate.

Aveam emotii. Eram o familie tanara, cu copil mic, care incepuse sa frecventeze o cresa privata. Cheltuielile crescuse, si cum nu puteam lucra legal in Turcia si nici nu prea imi imaginam ce as putea face cu mica mea experienta de jurnalista in Moldova, am gasit aceasta nisa. Faceam deja baby-sitting de doua ori pe saptamana la o familie de americani, cu salariu fix. Gaseam oferte pe internet, pe un site pentru expatriati, sau plasam eu anunturi.

S-au prezentat la timp. El era inalt si suplu, cu trasaturi fine. Tipajul aristocratului scolit in Europa. Mai tarziu aveam sa flu ca mama lui e din greci ortodocsi, iar tatal – turc. Ea era o turcoaica tipica din clasa ei sociala. Or, in Turcia clasa sociala este o notiune foarte vie. Fiecare trebuie sa-si cunoasca locul. Deci ea… Avea parul decolorat in blond-roscat, nas oriental si voce joasa. Imbracata casual, foarte european. Vorba ceea, simplu si cu gust. Asta presupunand, scump, dar sa nu se vada ca e scump. Din ei doi, ea detinea controlul, desi el venea dintr-o familie bogata. Ea, nu. Intelesesem asta dupa felul in care se purta – nitel agresiv, ferm. Ea voia sa arate cine e seful aici. El era nonsalant. Ca un motan care nu trebuie sa demonstreze nimanui nimic.

Am vorbit vreo 30 de minute. Despre cine sunt, ce fac la Istanbul, ce experienta si ce recomandari am. Nu aveam mare lucru, insa ma tineam dreapta, modesta si foarte politicoasa. Asa am reusit sa ma vand. Pe un pret mediu, ce-i drept. Dar, luand in considerare faptul ca la Istanbul concurenta e destul de mare, totul se petrecuse intr-un mod foarte fericit pentr mine.

Ne-am tocmit, deci. Vin la ei de doua ori pe saptamana, de la 9:00 la 18:00.

Usurata ca totul a decurs bine, am iesit din mall, am luat autobuzul, am ajuns langa port, i-am cumparat Ilincai o pereche de papuci de 10 lire. Am urcat in vaporul care ma ducea spre partea asiatica a orasului, acolo unde locuiam.

Peste doua zile avea sa intru pentru prima data intr-o casa de turci. Turci bogati.

Ei locuiau intr-u bloc de apartamente din Bebek, un cartier sic de pe malul european al Bosforului. Blocul era de prin anii 1970. Apartamentele nu foarte mari, in comparatie cu ceea ce vazusem la familia de americani, care locuia langa Aeroport. In schimb, la ei ma ciocnisem pentru prima data de intrarea separata pentru personalul casei, inclusiv odaia si baia femeii din casa.

Fiecare apartament avea doua intrari: intrarea principala, pentru stapani si oaspetii lor, si intrarea de serviciu, pentru personal si tot felul de curieri si livrari. Aceasta intrarea da intr-un hol, din care se intra direct in bucatarie. Langa bucatarie, in strafundurile apartamentului, era odaia in care dormea femeia din casa, in cazul nostru, o filipineza. Langa odaia ei, o baie mica si o alta odaie mica, in care se spalau si calcau rufele. Intrarea principala dadea intr-un hol micut, mobilat elegant. Pe stanga era livingul – spatios, cu geamuri  foarte mari, care dadeau spre Bosfor. Pe dreapta erau odaile – dormitorul cuplului, dormitorul copiilor, camera de joaca a copiilor, baia cuplului si un wc pentru ceilalti.

Aici vreau sa povestesc despre personalul casei. Familia in care lucram avea patru membri: doi maturi si doi copii mici. Pe langa ei isi petreceau viata zi de zi inca patru maturi: dadaca copiilor, filipineza care facea curat, econoama casei, care era, prin cumul, si bucatareasa, si Cerberul casei. Si soferul, prin cumul, sotul econoamei. Si eu, care veneam de doua ori pe saptamana. Din toata aceasta procesiune, dadaca si filipineza dormeau acolo. Dadaca – in camera de joaca a copiilor, filipineza, cum am scris, in odaita de langa bucatarie. In mai, toata curtea regala se muta la resedinta de vara, situata intr-un complex rezidential la cativa kilometri de oras. Zona protejata, cu vile una ca una, cu teren de golf, centru de agrement, sali de sport, activitati pentru copii. Acolo se mai adauga un om – gradinarul.

Marti si joi, ieseam din casa dimineata devreme, luam vaporul, apoi autobuzul. Chiar daca locuiam pe celalalt mal, distanta nu era foarte mare, iar traseul foarte dragut. Intr-o ora ajungeam. Cum veneam, luam fetele in primire. Desi erau gemene, nu semanau. Nici fizic, nici la temperament.

Primele saptamani, dadaca, o femeie trecuta de 40 de ani, venita din provincie, ma pandea. Voia sa inteleaga ce pasare sunt. Si cum turca mea era aproximativa si nu aveam posibilitate sa dezbatem teme esentiale, ea imi dadea fetele deja spalate, hranite si imbracate. Si imi zambea.

Econoama, Serife Hanim, turcoiaca coborata din cartierele sarace ale Istanbulului, cu strazi inguste si copii zdrenturosi, cu ochi grei, gura fara lacat si foarte sireata, ma pandea si ea. Serife Hanim stia totul in casa. Unde sunt banii si bijuteriile. Ea te intoarcea pe toate partile, daca avea nevoie. Si tot ea transmitea stapanei ceea ce se intamplase si ceea ce nu se intamplase, dar i-ar fi placut ei sa se intample.

Si filipineza. O femeie de peste 30 de ani, venita cu sotul din partea cealalta a lumii, unde lasase o fetita de 3 ani. Unica din acest trio feminin, care vorbea engleza si cu care puteam schimba cateva vorbe.

Lucrul meu nu era dificil. Trebuia sa vorbesc cu fetele in engleza, sa fac activitati cu ele, iar la ora 5 dupa-amiaza sa le duc la televizor, unde priveau exact 30 de minute o emisiune educativa pentru copii. In engleza, se intelege.

Fetitele erau adorabile. Vii, expresive. Dar inca prea mici ca sa inteleaga povara care atarna asupra umerilor lor, gata-gata sa cada peste ei si sa le sugrume. Posibil azi, cand au vreo 14 ani, o simt deja. Or, cu o mama care a reusit, cu forte proprii, sa urce in managementul de top al unei din cele mai mari banci turcesti, ea venind dintr-o familie simpla, in care tatal a parasit-o pe mama si a lasat-o sa creasca singura doi copii, altfel nu putea fi. Si vorbim aici de o Turcie patriarhala si rigida, unde sa fii femeie de 30 de ani si sa ajungi atat de sus intr-un mediu traditional masculin, nu e lucru usor. Si mama fetelor arata aceasta victorie in fiecare gest al ei, in fiecare cuvant, in fiecare secunda de tacere. Fetitele trebuiau sa corespunda.

Eu i-am inteles filosofia vietii. Daca eu am reusit, tu de ce sa nu reusesti? Inseamna ca esti o putoare! Si m-am conformat, pentru a avea pace in jur si pentru a nu pierde lucrul. Dupa fiecare zi petrecuta cu fetitele, ii trimiteam cate un raport de activitate. Ce am facut, ce a spus fiecare, cum au reactionat, ce planific sa facem mai departe.

Asa au trecut cateva saptamani. Veneam la ore fixe. Vorbeam putin cu celelalte femei. Atunci am invatat cel mai bine ce inseamna sa-ti tii gura si sa-ti vezi de treaba. Intelegeam ca sunt perceputa ca o intrusa si ca la cel mai mic pas pe-alaturi, turcoiacele ma vor sufla de acolo.

Suita reginei se rascoala

Atunci am mai invatat ca obraznicul mananca praznicul. Dadaca, vazand ca sunt amabila si nu harai, cand ajungeam dimineata, nu-mi mai dadea fetele in primire ca pe timpuri. Le gaseam in pijamale, nespalate, neschimbate, nemancate. M-am trezit ca acestea devenisera obligatiile mele. Nu-i bai, mi-am zis. Apoi, am descoperit ca dadaca nici scutecele nu mai vrea sa le schimbe, pentru ca “azi e ziua mea sa am grija de fete”. Femeia isi luase liber din contul meu. Uneori imi trecea prin cap ca ma provoaca, poate constient, poate inconstient, sa vada pana unde va ajunge neutralitatea mea, care va fi limita amabilitatii mele si in ce moment voi incepe sa dau inapoi. Eu, insa, ma tineam. Simteam ca daca ma scap de sub control, pierd lupta. Eram pe un teritoriu strain, unde nu intelegeam bine cutumele, dar stiam ca orice s-ar intampla intre mine si una din turcoaicele din casa, chiar sa fi avut eu dreptatea dreptatilor si sa o pot dovedi oricui, eu voi fi cea care va trebui sa plece. Pentru ca eram o venetica. Deci, fara drepturi.

Si daca ofensivele dadacei erau mai subtile, Serife Hanim, in halat si basma turceasca pe cap, cu o mana in sold si cealalta in vreo cratita, nu se obosea cu tacticile. Intonatiile ei erau mai mult decat clare, iar mistourile, chiar si pentru o venetica ce eram, cu o turca foarte elementara, foarte comprehensibile. Ah, cat face limba gesturilor, privirilor!

Eu, insa, am decis sa iau doar ce-i bun pentru mine: banii si experienta. Si toata mancarea turceasca si filipineza pe care am avut norocul s-o gust. Si dejunurile turcesti, cu ceai tare, miere, branza si masline zbarcite. Si privelistea din geamul livingului. Si toate personajele din jurul meu, la care se adaugase parintii lui, cu o mama culta si rafinata. Cu bunicul lui, un batran de peste 90 de ani, care uita totul peste doua cuvinte. Cu econoama lor, o batranica pentru care unica familie erau ei si care si-a dedicat lor toata viata. Si toata viata din jurul meu, la care eu asistam ca la un spectacol bine montat.

Peste sase luni, vara, cand tot alaiul se mutase in casa de vacanta, iar eu trebuiam luata din port si adusa in port, Serife Hanim, care, cum am spus, era si sotia soferului, s-a pus de-a curmezisul. Lor nu le era comod sa treaca pe langa port sa ma ia. Nici sa ma aduca. Dupa astfel cateva nemultumiri aratate patronilor, mama fetelor m-a sunat si m-a anuntat ca familia pleaca in vacanta si despre ce facem mai departe, vom vorbi “dupa”.

“Dupa” insa, n-a mai fost. Peste doua luni noi plecam din Istanbul.

De atunci au trecut aproape 12 ani. Am uitat numele tuturor, in afara de numele econoamei si a fetitelor. M-am uitat chiar si pe mine, cea de atunci, cu exceptia unor mici zvacniri.

Alta viata, alta eu. Dar cate amintiri…

Text: Diana Guja

Foto: arhiva personala

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: April, 23