Fete pe drum

Mais comment je t’aime

Orășelul era mort. Căzut sub stratul de zăpadă udă. Tăcut și posomorât, ca o mâncare fadă. Ca cele două bucăți de pâine moale, numai miez, lipite una de alta cu o felie subțire de cașcaval, pe care le mănâncă olandezii la prânz.

Am urcat în autocar. M-am așezat pe locul meu – chiar în față, să pot urmări cum drumul se desface în ochii mei, cum mă duce, mă îndepărtează și mă apropie. Incercam să ghicesc cum arată toate aceste sate, orașe, câmpii și maluri de canale vara. Le desenam copacilor frunze, coloram flori, adăugam soare și umbră.

Am ajuns la Breda într-o oră. Am coborât la gara de trenuri. Spațioasă, modernă, cu geamuri enorme, buticuri de cafea, tineri, telefoane mobile. Am inspirat civilizația, am reținut-o în plămâni. Mă temeam să nu dispară. Mă simțeam în sfârșit în elementul meu.

Am căutat stația de autocare internaționale. Știam că este o cursă spre Bruxelles. Un nene în vârstă m-a auzit cum întrebam doi tineri care purtau geci pe care era scris că pot să te ajute cu informații și s-a luat după mine. Arăt mică și naivă, înfofolită în haine de iarnă, cu fularul până la urechi și căciulă pe o parte, pradă ușoară pentru pedofili. Adevărul e că am 35 de ani. El nu știe.

Îl urmăream cum merge lângă mine, ca să dispară și să ajungă primul în locul unde vin autocarele. Îl lăsăm să-și joace scenariul prostesc. Când m-am oprit, a încercat să caute capăt de vorbă. I-am tăiat-o. A făcut câțiva pași înapoi, s-a oprit la o distanță de la care să mă poată observa. Știam. Îl urmăream. Puteam ușor să-l transform din persecutor în victimă.

Am decis să nu mai aștept autocarul. Mi-am amintit cât de mult îmi plac trenurile, câte amintiri, doruri și dureri îmi trezesc. Am făcut stânga, am renunțat să economisesc și m-am îndreptat spre casa curselor internaționale. Peste câțiva pași, ca din pământ, apare nenea pedofil gata să o ajute pe Scufița Roșie, blondă, fragilă, cu un rucsac colorat în spate.

– Nu vine autocarul? Pentru ce oră ați rezervat?

I-am tras o privire rece, de femeie trecuta prin viață și psihopați, și am adăugat politicos:

– E ok. Mulțumesc.

A dispărut.

Mi-am luat un bilet de tren spre Bruxelles. Cu mult peste bugetul pe care îl prevăzusem.

***

Cum te îndrăgostești de un oraș? Când te îndrăgostești de un oraș? Am intrat în el cu inima cât un purice. Veneam acasă. Am coborât la Gara de Sud. Îi știam toate colțurile, dar oricum mă rătăceam. Mergeam cu ochii plini de stele, de amintiri, de vise. Mă temeam. Fiecare pas era ca pe un câmp minat. Să merg sau să mă opresc? Să caut cu ochii prin mulțime sau să merg drept înainte, până ajung la stație și să nu ridic privirea până sun la ușa mea?

Mi-am lipit capul de faianța peretelui. Apa îmi curgea pe picioarele pline de vânătăi, unicele martore a zilelor de pe penișă. Această baie care m-am primit de atâtea ori după drumurile lungi, după nopțile nedormite, după fericiri ce păreau imposibile, după cuvinte ce nu încetează să-mi sune în urechi, m-a primit și de data asta. Deja alta.

Cum te îndrăgostești de un oraș? Singură sau pentru că ai iubit aici? Pentru arhitectura lui sau pentru fiecare colț în care ți-ai scris istoria? Pentru că îi vorbești limba, îi înțelegi dispozițiile sau pentru că la două străzi distanță e un nou câmp minat?

 

 

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 12