Maraton

Mama mea la vârsta mea: Era ca o vrăjitoare care le putea pe toate

Lumea îi spune Natalia, Nătălița, Natașa. Noi îi spunem mama.

Mama mea, la vârsta mea de acum, adică 34 de primăveri înflorite, avea deja doi copii, câteva fire albe (sau poate mai multe, nu-mi mai amintesc) și multe griji – să fim curați, să nu fim flămânzi, să n-o mințim, deși ea întotdeauna a fost sigură că copiii ei nu mint, și acum mai crede asta. Și noi chiar nu știm s-o mințim. Doar îi ascundem unele lucruri ca să nu-și facă griji.

Mama mea întotdeauna purta doar fuste și rochii, pantofi frumoși și niciodată nu ieșea din casă nemachiată. Mama mea la vârsta mea de acum le știa pe toate, putea de toate și credeam că e o vrăjitoare. Era mereu tânără, nu obosea niciodată și când râdea, ochii ei mici dispăreau în încrețituri fine. Se trezea prima, ne pregătea micul dejun, hainele pe care să le îmbrăcăm și ieșea prima din casă ca să ajungă la timp la alți copii, la școală. Dacă n-o găseam acasă când mă întorceam, casa mi se părea tăcută și rece.

Mama mea a fost întotdeauna bună și blândă. Nu ne bătea și rar ne certa. Ne lăsa să facem ce ne place și încerca să acopere lipsurile de tot felul cum putea ea mai bine. La fel face și acum.

Sâmbetele ei erau despre curățenie, spălat și copt în rolă – pâine, pateuri, checuri, torturi. Îi plăcea să improvizeze la bucătărie și mi-a rămas și mie acest obicei – ea o făcea din lipsuri, eu, din comoditate și bucuria de a găti. Și îmi mai plăcea să împart cu toți copii vecinilor bunătățile făcute de ea pentru noi J Și acum îmi amintește râzând cum scoteam pateurile din casă pe furiș, uitând să mai las și pentru noi ceva. Când se stingea lumina seara pe câteva ore, ne povestea din copilăria ei. Când am mai crescut, am înțeles că de fapt, acele istorioare ascundeau și multă tristețe și durere, dar ea le povestea mereu râzând, ca pe niște pătărănii din cartea lui Creangă. Și acum face haz de necaz și e mereu optimistă.     

Mama mea era tânără, prea tânără când m-a născut și nu era nimeni care s-o învețe cum se crește un copil. A făcut cum a crezut ea mai bine, a jertfit tot ce era de jertfit ca să ne fie nouă bine. Și nouă ne e frică că orice am face, orice am spune, niciodată nu va fi suficient de mult pentru a-i mulțumi.

Acum, de când a schimbat o țară pe altă țară, a schimbat fustele și rochiile pe pantaloni, își poartă părul tăiat scurt, se deplasează cu bicicleta, are mai multe fire albe și mai multe riduri. Dar încă ne simte, încă știe să ne afle, încă poate tot. Și dacă-ți vorbește, durerea trece. 

Text: Diana

Foto: Mael BALLAND/ Unsplash

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 19