Maraton

Mămica mea, singură

Mama nu m-a nascut din flori, din greseala, din necunostinta de cauza. Sunt si am fost un copil dorit, planificat, asteptat. Am fost mereu crescuta cu aceasta replica, cu acest sentiment de a avea importanta.

Mama s-a indragostit, s-a casatorit, m-a facut pe mine. Tata nu lucra. Tata bea si o batea pe mama. Eu auzeam tipete, plesnituri si cum curgeau lacrimile pe fata mamei, alaturi de siroaie de singe. Eu le auzeam si toata scara. Pana la un moment. Pana in momentul in care mama a ajuns pe patul de operatie si si-a mai pierdut din putina vedere pe care o avea. Cred ca atunci a inteles ca asa nu se poate si a plecat. De fapt nu, l-a alungat. Pentru ca mama avea apartamentul sau, iar tata nu avea nici macar un lucru stabil. La 2 ani de la nasterea mea, mama a ramas singura cu mine in brate. Eu am mers atunci la gradinita, iar ea la lucru.

Eu nu am simtit lipsa tatalui meu. Eu nu am fost discriminata la gradinita, la scoala, in curte. Pur si simplu, pana astazi nu ma simt in largul meu cand vorbesc la telefon cu tata. Ma gandesc ce sa raspund la intrebarile existentiale pe care o sa ni le adresam: ce fac? cum cu sanatatea? cu ce note termin anul scolar? Si mereu ma gandesc ce sa spun cand el mi se va plange ca nu are bani, nu are de lucru si mereu il doare cate ceva. Cateodata ma intreaba daca nu ma marit, dar eu nu ma grabesc sa ma marit. Eu nu visez sa am „ce trebuie sa aiba o fata la varsta mea”. Eu am 22 de ani, acum trebuie sa ma pregatesc de apararea tezei de licenta, termin universitatea cu 10, de sanatate nu ma plang. Tata traieste cu alta femeie de multi ani, poate chiar de 20. O femeie care are tupeul sa imi scrie mesaje pe telefon: Azi e ziua tatalui tau. Suna-l si felicita-l.

Stiu ca mama a fost discriminata de multe ori, dar eu asta nu am vazut niciodata. Eu nu am fost discriminata. Numai o data, de fapt. Cand eram la liceu (la unul dintre cele mai bune licee din Chisinau), diriginta mi-a anuntat toti colegii ca eu nu am platit cateva sute de lei pentru un casetofon pentru lectiile de engleza. 5 ani de liceu cu aceeasi diriginte. Casetofonul nu a fost procurat, chiar daca toti au platit, inafara de mine. Mama nu a avut, de foarte multe ori, de unde sa dea cateva sute de lei. Si anunta asta, foarte diplomat si recurgand la empatia mai multor femei – directoare de scoli, contabile, educatoare, directoare de colegii. Femei cu familii mari, cu barbati acasa, cu copii si cu nepoti. Femei care mereu au inteles-o, inafara de diriginta mea de liceu.

Odata, la acelasi liceu, prin clasa a 6, niste baieti din paralela radeau de mine. Nu tin minte de ce, cum, pentru ce, dar presimt ca in modul cel mai autentic copiilor – foarte dur si agresiv. Atunci mama mi-a chemat verisorul la scoala pentru a-mi lua apararea. De atunci, nimeni nu a mai ras de mine.

Intamplarea aceasta mereu ma face sa ma gandesc la cat de importanti sunt oamenii din jurul tau. Fie aceasta sora mamei, care mereu o indruma, fie acestea verisoarele copilului, dupa care se pot purta haine, fie acesta verisorul mai mare, care le poate arata colegilor ca pentru fata asta are cine veni la scoala. Am inteles ca este foarte important sa pretuiesti contactul uman cu oamenii care-ti vor binele si e foarte important sa tai orice legatura cu oamenii care te distrug, moral si fizic.

Cea mai frumoasa amintire alaturi de mama? Ca ma ducea aproape in fiecare vara la mare. Desigur, atunci era mai usor sa primesti foi de odihna, dar oricum, era destul de greu sa faci un asa efort fizic si financiar – o mama singura, bugetara, cu grad de invaliditate, sa-si duca copilul la mare.

Si inca un lucru am inteles pe parcursul anilor, ca un copil caruia i se va spune mereu ca a fost dorit, planificat si asteptat cu drag, va creste cu gandul ca este important. Chiar daca pentru o singura persoana.

Text: Anonim

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: April, 24