Maraton

Marea schimbare sau mărturisirile unei Anna Karenina supraviețuite

Acum patru ani, exact pe vremea asta am venit cam pe la răsăritul soarelui acasă. Copiii dormeau.  Am intrat la bucătărie unde mă aștepta soțul, întrebându-se toată noaptea pe unde-i umblă consoarta. M-am așezat în fața lui. Mi-am turnat o dușcă, pe care am dat-o peste cap fără a clipi, după care ne-am privit lung în ochii unui altuia. Tăcerea a fost spintecată de două propoziții:

-Acum deja precis s-a terminat totul între noi. M-am îndrăgostit de altcineva.

M-a privit o vreme, după care a ieșit din cameră, aruncându-mi peste umăr:

-Mi-ai mai spus despre divorț și nu o dată. O să-ți treacă.

-Nu, nu-mi va trece. De data asta e serios, e unic.

Peste câteva zile fugeam desculță printr-o ploaie torențială, de nu vedeai nimic la un metru distanță și asta ca să ajung la balconașul meu ”magic” de pe strada Florilor, balcon, unde, cum avea să mă exprim ulterior, am primit un ”glonte de control în cap” și care pentru următorii trei ani a devenit cuibul meu pentru ceea ce am numit ”marea schimbare”.

În primul rând am slăbit cu 20 de kilograme și nu regretam niciun bănuț pentru înflorirea feminității mele. Cu banii ceea puteam să-mi cumpăr pe atunci o mașină, eu însă aveam lenjerie nouă, fuste, rochii, bluze, manichiură, pedichiură, coafură și devenisem de-a dreptul sexy.

Mergeam la tot felul de evenimente: concerte, spectacole, recitaluri, festivaluri… Sex, drugs and rock’n’roll: altfel nu am cum descrie ultimii ani, poate mai puțin droguri, dar after-party cu mult tutun și whiskey, cu discuții filosofice și/sau umoristice până dimineața, cu dansuri și, pe alocuri, chiar dezlănțuiri, cu siguranță au fost. Au fost și călătorii de neuitat și mulți oameni, noi oameni: interesanți, neordinari, diferiți de cei cu care am comunicat până atunci.

Aveam și un job nou, cu statut de manager, cu salariu pe măsură și plin de provocări căror le făceam față cu plăcere. Un job care îmi aducea acea indescriptibilă senzație de I did it, punând pe roate proiecte de la zero, iar munca în echipă făcându-mă să-l fredonez ades pe Freddie cu al lui irepetabil ”We are the champions”.

A fost și multă psihoterapie, traininguri pe autodezvoltare și cărți de autocunoaștere, multe cărți… citite, rugumate, trecute lent – pagină cu pagină, literă cu literă – prin conștiința mea. Ajunsesem într-un moment când psihologii îmi spuneau mai în glumă, mai în serios că le vine greu să lucreze cu mine, pentru că nu mai știau cine pe cine vindecă (dacă se vindecă)… Și toate astea pentru a mă dezbăiera de durerea și obidele acumulate în copilărie și mai ales în timpul căsniciei mele de aproape 10 ani.

În timp ce eu urcam spre stele, soțul meu se ducea la fund și, cu mâna pe inimă, nu-mi părea rău. Am primit unul de la altul destule lovituri ca să-mi rezerv acest drept. Și totuși, în pofida la toate relele, mereu mi-am dorit să păstrăm relații cel puțin civilizate, de dragul copiilor, pentru că orice s-ar întâmpla între doi părinți, asupra copiilor nu trebuie să se răsfrângă niciun gram de vină, niciun gram de răutate.

Cel mai mult, însă îmi doream să construiesc o relație sănătoasă cu EL, bărbatul pe care îl dezmierdam ”el comandante”. La câte poezii i-am scris, aș publica o carte. Cu dânsul am descoperit cele mai ascunse colțișoare ale sufletului, am realizat cele mai irealizabile fantezii, am făcut lucruri pe care niciodată nu credeam că le voi face, am conștientizat ceea ce am pierdut și mi-a lipsit cel mai mult în căsnicia mea mea ”ratată” (n. r. scriu în ghilimele pentru că oficial așa și nu divorțasem) – eram Bonnie and Clide în tot sensul cuvântului. Aveam lumea noastră, trăită la balconul nostru, unde foarte simbolic, apropo, și-au făcut cuib doi porumbei.

Nu mă oprea nimic – nici diferența de vârstă (în favoarea mea), nici diferența de statut, nici diferența financiară, nici gura lumii… lume care era pornită rău de tot contra noastră. Cu părinții practic nu am vorbit în toți acești ani, am exclus și o bună parte din prieteni… Să nu mai zic de tot ”tam tararamul” de partea cealaltă a baricadei. Pentru noi însă, conta doar acea cămăruță a noastră, acea rețetă a fericirii pe care am inventat-o, acele ”zile fără mâncărimi”, cum le numea el, unde lăsam întregul univers după fereastră.

***

Totul s-a terminat banal de simplu… Imprevizibil de urât pentru mine și foarte previzibil pentru alții: o prezență feminină nelalocul ei (ca să nu zic mai mult), un sms dubios la un miez de noapte, certuri și scandaluri cu zeci de zoi turnate în capul meu, cioburi de sticlă, întrerupătoare stricate, fotografii rupte în bucățele, pereți pustiiți și inima mea făcută țăndări pe podea. Punctul culminant a fost prima noapte de decembrie 2015, când m-am trezit în sala de reanimare, după o operație oncologică serioasă, când nu știam ce mă doare mai tare – corpul, pe care nu-l lua nici morfina, sau sufletul sfâșiat de trădare…

Între mine și Anna Karenina a fost exact un pas, la prorpiu. Diferența este că eu nu i-am făcut plăcerea iubitului meu conte Vronski (citește: ”el comandante”) de a-l face. Am supraviețuit și uneori mă gândesc că nu știu cui din noi două îi este mai ușor, dar cel puțin eu trăiesc și am bucuria de a-mi crește copiii mai departe.

Știți cine m-a salvat? Cine m-a adunat cu măturicea de pe podea, lipindu-mi inima la loc ciob cu ciob, bucățică cu bucățică? Tocmai cel pe care l-am părăsit cu patru ani în urmă, cel pe care l-am huiduit pe alocuri, cel de care am dorit cu orice preț să mă dezleg…

În acea noapte de decembrie o parte din mine a murit pentru totdeauna, dar tot atunci am înțeles că moartea de fapt nu e nimic altceva decât un început. M-am întors acasă… E fără cuvinte acea senzație când te întorci acasă… După un pelerinaj de ani de zile, după războaie și lupte duse pe atâtea fronturi, după atâtea rătăciri, neliniști, aventuri și regăsiri, vii acasă, aprinzi lumina și…

Vezi că în tot acest timp ai fost așteptat și, mai important, ești primit – tu, cu tot cu rănile, cucuiele, cicatricele și ridurile tale – ești iertat, ești iubit și acceptat. Toate războaiele se termină când ești acasă.

”Marea mea schimbare” a fost un rotocol de 360 de grade ca să ajung exact în punctul din care am pornit (ha ha, fix ca Anul Nou pe Vechi – el parcă-i nou, dar deja vechi). Acum, când stau și reflectez, îmi dau seama că în toți acești trei ani s-a schimbat doar forma, nu și conținutul.

Astăzi am aceleași kilograme în plus, am plecat de la serviciu, nu mai merg la petreceri și dacă sincer, nici nu mă prea interesează, am scos minimum 5 saci cu haine care nu mă mai încap și, mai mult, nu doresc să-mi îndes garderoba cu altele. Astăzi am cel mai de preț lucru care poate exista vreodată – familia și valorile pe care mi le-am definit și care nu știu ce meteorit trebuie să cadă ca să se zdruncine.

My house is my castle – iată marea schimbare pe care am făcut-o.

PS: Scumpa și brava mea madam Roussel, autoarea acestui blog și pe care o mai și numesc ”mon cerveau” mi l-a citat cândva pe Platon: ”Poți trece prin mii de corpuri, ca să ajungi să iubești un suflet”. Eu voi adăuga: ca să ajungi să-l cunoști și (ferice de cei care reușesc) să iubești pe un om, trebuie să treci cu el prin război.

Text: tanti Nastea, autoarea blogului cu acelasi nume.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: July, 17