Dragă redacție

Maternitate între exaltare și vid, căderi și eșecuri neprogramate sau UNDE-I MAMA?

here Mă întreb deseori cum și când, care sunt primele semne ce pot anunța un început de moleșeală, sora mai mare a depresiei? Cum ar putea lupta mamele cu aceasta stare spre a o combate? Poate fi evitată cumva? Eu nu am reușit să găsesc la timpul potrivit răspunsul la aceste întrebări-cheie, pentru că probabil nu-mi treceau prin minte pe atunci.

comment faire une bonne prГ©sentation pour un site de rencontre Alteori mă întreb, oare câte femei în lume resimt acest vid ce se instalează treptat, lent și sigur încă din perioada sarcinii? De ce unele il resimt abia după apariția copilului, chiar din primele clipe sau din momentul travaliului ce pare nesfârșit? De ce la altele acesta se instalează la un an după naștere, ca rezultat al oboselii cronice și grijilor constante? Poate aici e explicația că noi, femeile, noi , mamele rareori ne înțelegem unele pe altele? Poate de aici pornesc tot soiul de prejudecăți, acuzații, indicații, sfaturi la pachet și pași de urmat… Pași orbi ce nu au văzut vreodată drumul real al femeii X ce trece prin etapa Y? Să ne mai oprim, să respirăm, să încercăm să înțelegem și să ne înțelegem…

gratis norske datingsider Momentul acela a fost așteptat cu palpitații și emoții aproape nefirești, prenumele copilului ales cu grijă și potrivit încă de la 20 de săptămâni de gestație, fără deliberări, prenume de top sau liste preferențiale, pentru că așa am simțit eu – mama și așa a confirmat –tatăl printr-un sms aprobator. Urma să se nască IUSTINA.

source Sarcina mea nu s-a lăsat nici pentru un singur moment cu căderi în vid, doar cu salturi glorioase, stări de exaltare continuă, inițiative, pași, trepte, evenimente și cărți, multe cărți… Pare incredibil, nu? Acum, privind în urmă, nu-mi vine nici mie să cred. Și dacă erau indispoziții de moment sau scurte atacuri de panică, treceau imediat de la sine, fiind exprimate în scris sau în plâns, expirate și uitate.

http://airshow-magazin.de/xmlrpc.php A mai remarcat oare cineva, a punctat sau a scris vreodată undeva cu litere mari și roșii că un ritm entuziast de viață la o femeie aflată în perioada de sarcină poate declanșa ulterior o cădere în cealaltă extremă? Cum să evitam și să echilibrăm aceste momente? Mie atunci, la aproape 28 ani, nu mi-au trecut printre mâini și ochi asemenea cărți, articole sau studii de caz… În cap suna clopoțelul că copilul vine, viața se schimbă și dacă întâlneau undeva ochii vreun titlu ce conținea cuvintele depresie prenatală sau postnatală erau automat trecute cu vederea pentru nu aveau cum să fie despre mine. Acum însă privesc în urmă și nu știu dacă s-ar fi schimbat ceva dacă citeam, auzeam sau vedeam. Unele evidențe ne depășesc și nu mai au nici o explicație sau dacă o au, deja atunci nu mai contează.

Experiența mea în acest sens mi-a demonstrat ironic și cu detalii izbitoare pe alocuri că o agendă bifată perfect pe durata sarcinii nu asigură nici pe departe un travaliu și o naștere fără probleme și complicații, iar apoi o maternitate unsă cu miere. Totul a fost mult mai complicat. Nimic din cele programate, aflate sau învățate nu mai funcționau.

rencontre femme tanzanienne Îmi amintesc cu lux de amănunte și până în cele mai mici detalii acea sală enormă de spital doar cu mine în ea, privind în gol și neînțelegând nimic, nedumerită și rătăcită, fără dureri, spasme sau contracții, vizitele medicului la fiecare doua ore, lichidul amniotic ce mă părăsea în râulețe roz și cantități sporite oră de oră, apoi întrebările mele, răspunsurile reconfortante ale medicului că la mine e așa… să nu mă agit și să aștept. Zero dureri. Orele treceau. În sălile de alături femei veneau, nășteau, plecau… Ieșeam pe hol, le auzeam strigătele, zbaterile, chinurile, până plecau și altele le luau locul… Doar eu… mai bine de 12 ore am demarat așa, din zorii dimineții până seara, o zi întreagă, amorțită și speriată… Ascultam medicul. Blocam frica cu lecturi utile, poezii, recitaluri, filmulețe, sms-uri. Ce era să fac? Dar ceasul ticăia, orele treceau fără careva schimbări, palpitații și emoții dintre cele mai diverse mă copleșeau…

follow Dintr-o parte privit acum, acest scenariu ar semăna mai mult a delir, un fel de refugiu alogic și stupid în circumstanțe pline de semne de întrebare, când orice minut contează. De parcă nu mă înscriam în acel context și nu aveam ce face acolo. Mă simțeam o intrusă. Simțeam cum începea să se prăbușească o lume și se deschidea un hău… unul care se lărgea cu fiece oră și mă înghițea.

Köpa Viagra Norrtälje Toate aceste trăiri au fost curmate, bineînțeles, în noaptea și dimineața următoare, după un șir de situații neprevăzute și dureri de neimaginat, provocate artificial, încununate de o epidurală neprogramată și de pierderea definitivă a puterilor.

http://getraenke-doeden.de/tyuie/2497 De multe ori am strigat-o pe mama în acea noapte interminabilă. Nu mai știu cum am respirat. Auzeam doar că nu o făceam cum trebuie. Cumva au apăsat și copilul meu s-a ivit. Cianotic și fără voce.

enter site Fetița mea. Mă temeam să întreb dacă e vie sau nu. Credeam că nu. Mă bucuram că eram vie eu. Mi-au dat-o dimineața la 6.00, am cuprins-o și i-am rostit numele de trei ori. Și asta mi-a umplut vidul lăsat și am recăpătat puteri. Dar nu pentru mult timp. A urmat apoi eșecul alăptării și refuzul meu de a recunoaște și de a admite acest eșec.

Apoi soarele orbitor din acea vară toridă m-a orbit, mi-a topit instinctele umane rămase și ajunsă de la maternitate în casa decorată frumos, cu tot ce-i trebuia unei mame cu prunc, m-am privit în oglindă și am plâns mult-mult. Mă simțeam singură, deși nu eram. Singură pe marginea drumului sau în deșert. Capilare crăpate toată fața, ochi congestionați umpluți de o peliculă roșie, o burtă enorma care s-a ținut de mine și în lunile următoare.

Hormonii o luau de-a dreptul razna în acea perioadă, mă legănau mereu între exaltări și căderi. Erau zile când mă simțeam plină și zburam cu ea în brațe prin casă, admirându-i buzișoarele desenate frumos, ochișorii mirați și orice mică reușită de-a ei. Alte zile când cădeam și orice prezență străină mă obosea, îmi lua puteri și-mi genera crize necontrolate de furie. Tendințe nesănătoase și tot felul de exagerări îmi dădeau târcoale, iar oamenii din jurul meu prezenți în acele momente se supărau pe stările mele și continuau să-mi prezică scenarii sinistre… Soacră, soț, rude. Da, nimeni nu ne datorează nimic. Ne naștem și murim singuri. Dar cred ca femeile (da, femeile!) din anturajul meu de atunci ar fi putut găsi un cuvânt bun de spus.

Mama era departe. Nu a fost lângă mine în acele momente. Anii au trecut, cu rele și bune, cu furtuni și vreme senină. Mama a revenit în alte momente din viața mea cu susținerea și suportul ei. Dar gustul amar al acelei veri toride fără mama alături îmi explică acum multe eșecuri și stări de atunci.

Dragilor, e o copilărie, un moft, o nerozie sau e lipsă totală de maturitate și asumare să o vrei pe mama alături atunci când faci primii pași pe tărâmul propriei maternități? Sau poate e o normalitate? Câte dintre voi v-ați întrebat sau ați resimțit la fel?

Vă mulțumesc.

Autoare: Cristina C.

Imagine: Pablo Picasso

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: Aggettivero sbilancianti germinano http://totaltechav.com/merdokit/6632 sorteggiassi squamarono tappavi! Qual è il miglior sito per fare trading August, 15