Din viață

Maternitate și depresie

Maternitatea e ceva frumos, sfânt și minunat. Să susții opusul e tabu. Să spui că suferi de când ai devenit mamă, că te doare ceva și nu înțelegi ce, că vrei să dispari, că nu-ți iubești copilul, deja născut sau pe cale să se nască, e o crimă. ”Cum îți permiți? Alte femei ar da orice pentru a putea rămâne însărcinate și naște, iar tu… tu, cu o sarcină ușoară, copil sănătos, te plângi și-l mânii pe Dumnezeu!”

Depresia prenatală și depresia postnatală sunt teme care nu se discută. Nu ai voie. Maternitatea e sacră și e mare păcat să te plângi pe ea. Femeia are o misiune supremă și trebuie din răsputeri să se adapteze ei, chiar dacă uneori este imposibil. Te frângi și te adaptezi. Trebuie să faci față, să te sacrifici. Să nu plângi și să nu ceri ajutor. Mamele, bunicele, străbunicile și bunicile buniceilor lor, cum s-au descurcat? Ce fel de depresie, când în fața ta se așterne o viață de om de care tu și doar tu ești responsabilă?

Aceste mărturii mi-au amintit și de experiența mea. Eu am intrat în sarcină cu depresie la pachet. Ca bonus. Un fel de ultra all inclusive. Mie mi-a fost greu, foarte greu. Nu aveam cu cine vorbi, nu aveam surse din care să mă informez. Dormeam și citeam. Uneori plângeam de jalea copilului nenăscut, care va trebui să iasă într-o lume pe care el n-a ales-o și într-o viață pe care n-a cerut-o. Mă simțeam un monstru, un om absolut iresponsabil, care își permite să decidă existența cuiva. Toată această situație era și mai dramatică, deoarece locuiam izolați de civilizație și nu vedeam nimic de care să mă pot agăța, ca să nu mă mai gândesc la nonsensul existenței umane. Cred că tinerețea mea a fost un atu. Eram atât de verde și naivă, încât tabula rasa din capul meu a suportat orice venea din partea mea. Capul trebuia umplut cu ceva.

Depresia mea prenatală a fost rezolvată prin întoarcerea la civilizație. Noi ne-am mutat la Amsterdam. Toate pregătirile și plecarea au neutralizat cumva durerea mea interioară. Atunci psihicul meu s-a pus pe faza de a supraviețui într-un mediu necunoscut și, pe alocuri, ostil.

Când am născut, am avut norocul să o am pe mama lângă mine o lună întreagă, timp în care m-am adaptat încetul cu încetul la noua mea poziție. Primul an al Ilincăi am fost relativ bine. Al doilea an, relativ bine. Al treilea an – rău de tot.

De când am început să scriu pe blog, am avut discuții cu multe femei care mi s-au destăinuit că după naștere au avut momente în care voiau să se arunce în gol. Femei mature, realizate, femei despre care niciodată nu te-ai fi gândit că pot să scape vreo situație de sub control. Dar aceste cuvinte au fost spuse. Și aceste situații au fost trăite. Trăite, de cele mai dese ori, în singurătate. Cele mai norocoase au avut susținerea soțului, de la asumarea grijii pentru copil până la oferirea unui umăr cald și înțelegător femeii, cele mai puțin norocoase, care constituie majoritatea, au suferit în liniște (pe cât de liniștită și invizibilă poate fi o depresie), de frică să nu fie neînțelese, blamate, luate în derâdere sau ignorate.

Când sunt acum întrebată dacă mai vreau un copil, răspunsul meu este ambiguu și oarecum șugubăț: ”Azi precis nu”. Când curiozitatea interlocutorului devine prea mare și eu nu mă pot eschiva de la răspuns, explic ceva despre stabilitatea financiară, despre timp liber, realizare profesională. De fapt, motivul de bază pentru a nu-mi dori o altă sarcină este amintirea depresiilor prin care am trecut, a pustiului care a rămas în mine după ce am ieșit din ele și a anilor în care tot ce-am făcut a fost să caut cu ce aș putea umple acel pustiu. Chiar dacă acum am mai multe resurse interioare și îmi place să cred că mă cunosc suficient de bine, ca să pot depista orice început de depresie și să-l combat cu arme sigure, îmi spun că nu vreau să risc. Azi nu.

Depresia în timpul sarcinii și depresia de după naștere nu este un moft, o alintare sau o încercare de a atrage atenția. Și asta e important de ținut minte. O femeie care se confruntă cu o astfel de condiție trebuie susținută și ajutată. Oftările, lecțiile de viață, datul ochilor peste cap nu vor ajuta. Nicio femeie nu ar alege depresia. Pe mine m-a ajutat foarte mult mama, prin simplul fapt că a fost lângă mine și nu m-a cicălit cu povețe și întrebări. Azi, uitându-mă în urmă și judecând la rece, înțeleg cât de multe resurse și încăpățânare mi-au trebuit să ies din acea mocirlă. Și mă felicit, ceea ce vă doresc și vouă.

 

Imagine: Christian Krohg

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 12