Dragă redacție

Metastazele unei violențe ”educative”

Ah, cât de mult nu-mi place să citesc istoriile despre violența domestică. Cît de mult aș vrea să bag capul în nisip și cît de bine mă simt acolo. Eu sunt campioană la ascuns capul în nisip. Și lupt cu asta. Puțin câte puțin încerc să ies din comoditate și să înfrunt realitatea.

Ieri, spre exemplu, am citit textul despre violența domestică la Diana pe TEOTITUDE. Mi s-a oprit un nod în gât și lacrimile curgeau sărate. Plângeam de milă? Nu! Plângeam de rușine și neputință. Pentru că aveam în fața ochilor o experiență pe care atât de tare o urăsc că am uitat-o cu bunăștiință, și-mi amintesc de ea uite în așa momente ca lectura acelui text.

Familia mea tot nu a fost cea în care copiii au drepturi, valori, spațiu intim și altceva decât supunere fără întrebări. Și trăind în sat, unde singura sursă de informație gratuită era biblioteca școlară, nu aveam de unde să știu că copiii nu peste tot primesc palme și vergi la fund pentru fiecare întârziere ori boroboață.

Mama încerca să fie corectă, ea ne întreba pe mine și fratele meu, câte vergi merităm pentru boroboața ce am făcut-o. Apoi adăuga de la ea vreo 2. Tata nu avea scrupule, putea să ne lovească cu lingura în cap pentru o glumă la masă, să ne dea cu capul de perete pentru o greșeală sau să ignore ce am făcut. Inconsecvent absolut.

Dar asta e doar preludiul.

Aveam 15 ani când părinții ne-au lăsat singuri si au plecat peste hotare. Fratele meu și sora erau mai mici. Eu rămâneam a fi capul familiei. Și aici începe coșmarul meu. Cu noi nu stătea nimeni. Bunicii locuiau în acelaș sat, dar mai degrabă ne duceam noi în vizită, decât veneau ei să vadă ce facem.

Chiar din clipa în care au plecat părinții, nu am știut cu ce tebuie să ne umplem ziua. Ne-am trezit că putem să nu facem nimic. Îmi părea asta incorect pentru că noi înainte eram ocupați tot timpul. Ne-am adaptat desigur, după ceva timp.

Eu, fiind cea mai mare, încercam să organizez lucrul prin casă cam așa cum știam că face mama. Dădeam sarcini fratelui și surorii, aveam grijă ca ei să se întoarcă devreme de la joacă, să-și facă temele, să facem curat prin casă, să gătim mâncare. Împărțeam vergi ca și mama, dădeam palme ca și tata și nu înțelegeam – de ce pe mine ei nu mă ascultă? De ce pe mama o ascultau, da pe mine nu? De ce fratele fuge de acasă și doarme prin pădure? De ce nu mă ascultă sora?

Într-o zi de asta, după ce l-am pălmuit pe fratele meu pentru nuștiuce mărunțiș, el m-a privit cu multă ură și mi-a strigat ”Tu n-ai să mai dai în mine!” Și s-a repezit spre mine cu pumnii strânși. M-am speriat. Nu pot să zic că de atunci n-am mai încercat ”să-l pun la punct” dar m-am temut să-l mai lovesc. Eu cu fratele acum nu am o relație tare apropiată. Periodic, avem niște schimburi de expresii tare tăioase. Eu mă tem de el și-l evit. Chiar și acum, după mulți ani.

Cu sora mea relația e profundă. Am trăit împreună multe experiențe. Am crescut împreună. Am vorbit despre acele timpuri. Mă dor aceste amintiri. Mi-e rușine de acele senzații de ”Capul familiei în lipsa părinților”. Și nu, nu sunt deloc pregătită să vorbesc despre asta cu fața deschisă. Dar vreau să mă împart cu această experiență pentru că e un punct de durere.

 

Text: Frăsâna

Foto: Jenn Evelyn-Ann

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 19