Maraton

Mi-e rușine de acești ani de “răbdare”

Articolele din aceasta saptamina m-au atins profund.

Mulțumesc tuturor femeilor neagresate pentrut solidaritate feminina, pentrut că au ridicat steagul pentru noi, cele abuzate, și au condamnat violenta domestică și ne-au spus și noua, celorlalte, că” nu-i normal”.

Eu am fost lovită de soț 8 ani. Nu până la sânge, nu până la leșin. Palme și îmbrâncituri. Pentru că am meritat, pentru că nu am știut să-mi închid gura, etc… Și eu am răbdat…

Până la căsătorie palme îmi dădea tata- “gura bate curu’’. Tata o bătea pe mama tare și socru pe soacră (oameni foarte educați în aparență). Fiind căsătorită răbdam pentru că spre deosebire de mama, soacra, eu eram lovită așa, oleacă.

Până m-am trezit. Mai bine zis m-au trezit. Femei adevărate, puternice, solidare, care mi-au zis “și ce, dacă ești vinovată?”, “dar care femeie tace, dacă mult îi încerci răbdarea?” A lovi este inadmisibil! Apoi l-am trezit și pe el. I-am zis că nu contează ce zic, ce fac, sau ce nu fac- eu NU MAI PERMIT și NU MERIT să fiu lovită. Și copiii mei să vadă. Și în genere, suntem oameni, nu monștri. Și nu e normal – e grav, condamnabil, strașnic…

Am fost de acord ambii că erau oribile momentele din copilărie când tata o bătea pe mama. La fiecare din noi doi…

Deja de 1 an nu mă atinge, decât tandru…

A promis că nu mă va mai lovi niciodată și așa a fost. Pe dânsul aproape l-am iertat. Mi-i greu, însă, să-mi iert socrii care așa l-au educat și au tăcut aprobator ambii când știau că mă lovește. Mi-i greu să-mi iert părinții care m-au lăsat să cred că nu e strașnic, aproape normal și că poate cineva să merite vreo lovitură.

Mi-e rușine pentru mine, de acești ani de “răbdare”…

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 18