Jurnal

Mira

Am fost ieri la o zi de nastere a unui mic miracol, finuta mea, Mira.

 

In sala – copii mici, lacrimi, rasete, hrisca, lingurite moi, scutece…Totul ca la oameni cu bebei. Si cum stam noi intr-un colt, trei mame mai experimentate, din care eu veterana, si ne uitam la spectacolul vietii, deja blazate, cu privirea asta de „noi le-am vazut pe toate” si „ei, lasati, problemele adevarate sunt inca inainte”, s-a lasat intre noi o liniste care nu mai avea nevoie de explicatii. Cineva, totusi, a spus (am fost eu oare?):

 

– Nu. Ei sunt frumosi… dar nu… inca unul – nu…

 

Am ajuns acasa, mi-am zarit cele 1, 60 m de copil, care se facea ca doarme, mi-am intins oasele in fata ecranului – la Rain Tv era reluarea celui mai important buletin de stiri de peste zi. Apoi o masa rotunda despre problemele rublei slabe. Inainte de somn, o doza de politica nu strica niciodata. Si iata in acest moment de pace totala, in cap si in casa, telefonul se lumineaza si apare un mesaj de la mama Mirei. Trebuie sa o lase a doua zi pe Mira cu cineva. E important.

 

Mana mea singura a raspuns. Si numai dupa asta creierul mi-a tras o palma. „Ce-i cu tine? Ea are numai 2 ani! Tu ai uitat ca copiii mici sunt un pericol? Iar tu ai de lucru! Si pe masa ta sunt atatea chestii importante! Si ea poate sa-ti dea jos laptopul, pe care de o mie de ori ti-am spus sa-l iei de acolo! Numai probleme cu tine!” In momentul in care creierul meu a aflat ca Mira va fi la noi pe la 8 dimineata, el a decis sa taca despre importanta somnului, despre cum voi face riduri la 35, despre cum maine-poimaine voi ramane paralizata, de aceea ca precis o vana se va sparge in capul meu de la lipsa de somn… El nu mai avea cu cine vorbi, e clar.

 

La 8 Mira era in casa. Somnoroasa. Si s-a inceput plansul. Si asa plangea. Si asa ofta. Si asa rostea „mama”, ca eram gata sa plang si eu. Au trecut 10 minute, au trecut 20, au trecut 30. Mira s-a calmat. A aparut mama mea.

 

Si mama! Mama a inflorit la vazul acestui pui de om. Si la ele a fost dragoste de la prima vedere. Si in casa s-a facut atata lumina, si cald, si soare.

 

Peste tot pe jos sunt jucarii, baloane, telefoane, din dulap au fost sustrase o poseta din matase, cusuta cu fir de argint, pe care Ilinca niciodata n-a vrut s-o poarte, un brau tesut in Bucovina, pe care Ilinca tot n-a vrut sa-l poarte, iar Mira si le-a agatat mandra pe ea si mergea, impiedicandu-se de ele, pana le-a a lasat si pe acelea balta. In casa e haos.

 

Bucati de banana, placinta, un terci neterminat.

 

Mira doarme. Si vreau sa va spun ca e frumos sa ai copii. Ca toata curatenia din lume nu face nicio ceapa degerata pe langa dezordinea pe care o lasa un copil care descopera lumea… Si am mai vrut sa scriu ceva inteligent, dar si de suflet, despre cum e bine sa faci copii. Dar mi-am epuizat cuvintele. Imi pare ca in asa clipe nu ai nevoie de cuvinte…

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 13