Jurnal

Mortii nostri

Sunt zile in care ne plangem mortii. Mortii pe care ii purtam cu noi, in noi, dupa noi. Mortii nostri. Mortii de care nu ne putem desprinde. Morti in pofida noastra. Sau din cauza noastra.

Cu 14,5 ani in urma, pierdusem o sarcina.

Ea venise pe neasteptate. Din toate zecile, sutele de zile si nopti de amor, s-a gasit una care si-a dorit sa ramana in istorie. Si a ramas. Nici azi nu stiu cate saptamani a durat. Era vara. Tin minte cum ma leganam in hamac cu o carte in mana si pluteam in apele facerii lumii, alaturi de o alta viata, infinita si veche cat Universul. Mana mi se ducea involuntar spre burta. Se oprea pe ea, o mangaia, se pierdea in dialoguri cu viata de dincolo. Batrana, inteleapta.

Cand ieseam in oras, imi impingeam burta in fata, ma rupeam in sale, ca sa am ce scoate in evidenta, ma leganam mergand, mimand tinuta femeilor insarcinate in termene mari. Ma simteam altfel. Ma simteam aleasa, deosebita, de parca numai eu am fost onorata sa port adevarul existentei umane ascuns intr-o nuca in trupul meu. Numai eu. Si numai noi traiam. Numai noi stiam sa numaram zilele, sa plutim, sa simtim lumina, aerul, apa care curgea in noi, in care ne bagam mainile pana la coate si radeam… Pentru ca doar noi radeam, avand asternut in fata Infinitul. Si iubirea.

Nu m-am gandit nicio clipa cum va fi, cum vom trai mai departe, cat vom trai si daca vom trai. Nu m-am gandit daca exista vreun viitor pentru cele doua vieti in care evoluam si care evoluau in mine. Unicul lucru pe care il intelegeam era ca noi existam si ca ne alimentam reciproc.

Intr-o noapte m-am trezit. O mana m-a tras din vise, m-a scuturat si a infipt un cutit in mine. Instinctiv, mi-am cautat cu degetele burta, apoi le-am dus mai jos, intre coapse. Le-am scos ude, calde. Si rosii. Undeva departe s-a deschis o carte si eu citeam din ea ca copilul meu a murit. A murit. Copilul meu. Ca ceea ce se intampla in mine, acea viata infinita si veche cat lumea, era copilul meu. Si el nu mai este. El e aceasta pata de sange intinsa pe cearsaf. El e aceasta dara de sange care se prelinge pe piciorul meu stang. El e aceasta balta de sange aparuta pe gresia din baie, pe care se tavalea corpul meu, livid si rece.

Pierdusem al doilea copil. Stiam deja traiectoria supravieturii.

A doua zi m-am sculat, am imbracat costumul de gala, m-am machiat. Trebuia sa ma prezint undeva. Sa arat bine. Sa zambesc. Sa fiu fata cuminte si frumoasa. Pentru ca durerea ta nu trebuieste nimanui. Mai bine invalui-o in cerecei cu perle, in matase. In spate drept si diplomatie. Fii blanda, moale. Nu, nu urla. Tu esti cu mult mai mult decat momentele tale de slabiciune.

Asa am facut. Am zambit. Si am tinut spatele drept. Am fost la inaltime.

Foto: Davide Ragusa

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: July, 19