Părțile corpului

Sunt multa, doamna, multa!

Grasa. Asa mi s-a spus candva. Prima data, in clasele primare cand nu am putut sa ma dau gratios de-a berbeleacul la lectia de educatie fzica. Apoi, mi s-a reamintit dupa ce am nascut.

Mi-au trebuit cativa ani, ca sa trec peste rusinea si jena pe care o simteam in fata sotului, din cauza corpului meu care, dupa sarcina si nastere, se lalaise ca o minge pe care te asezi. Feminitatea, care, data fiind varsta la care am devenit mama, era abia la inceputul ei, mi-a fost inadusita in ziua in care am fost intrebata daca voi mai reveni vreodata la kilogramele de pana la nunta. De parca tot ce conta era marimea hainelor mele, eu fiind redusa la niste cifre. Dar atunci nu aveam timp, energie, dorinta sa analizez aspectele vietii ce ieseau dincolo de grijile fata de puiul de om nou-nout. Insa, samanta pusa in copilarie, a inceput sa incolteasca.

Peste ani, mi-am revendicat kilogramele de cateva ori. Copilul a crescut, eu mi-am luat inima in dinti si am inceput o alta viata. La 27, eram aproape de greutatea din facultate. Faceam sfoara. Ma lasam pe spate, pana ajungeam podisor. Imi amintisem cum ma simteam candva demult, cand eram usoara, la trup si la inima, si ma tineam de aceasta amintire cu mainile si cu picioarele, iar corpul ma ajuta.

Eu niciodata nu am fost slaba, in sensul de plata. Am coapse generoase. Am talie, care imi pune si mai mult accent pe coapse, pe care de atatea ori le-am vrut mai inguste, mai de neobservat. Am fund. Vizibil. Si toate aceste particularitati ale celor aproape 60 de kilograme, care incap in 163 de centimetri, au fost motivul pentru care toata viata am facut exercitii de echilibristica, ca sa nu cad in oala disperarii, in care vedeam cum fierbe grasimea cea de pe urma. Nu a fost usor, dar ma tineam…

… pana in ziua in care barbatul cu care eram mi-a spus ca nu poate face dragoste cu mine pentru ca sunt grasa.

Am vrut sa dispar. Pur si simplu, sa nu mai fiu. Ma uram. Pentru tot ce sunt. Pentru corpul asta care nu voia sa ma lase in pace. Sa ma lase sa traiesc asa cum merit. Slaba. Ingusta. Sa nu ies din medie. Sa port XS. Si sa ma iubeasca barbatii. Sa ma iubeasca acest barbat.

Eu intelegeam totul. Intelegeam unde am ajuns. Unde am fost adusa, pentru ca m-am lasat luata de mana. Intelegeam ca samanta sadita atunci in copilarie, la lectia de educatie fizica, udata intotdeauna la timp de standardele mediatice, de glumetele aparent nevinovate, de jurizarea necontenita careia este supusa fiecare femeie din societatea noastra (da, fiecare!) demult s-a transformat intr-o matraguna care ma otravea din interior. Eu insa, nu vedeam iesire din cercul vicios in care intrasem, asa cum femeile, victime ale abuzurilor de tot felul, nu vad iesirea, care, pentru toti cei din afara, este atat de vizibila si evidenta. Nu vedeam ca ceea ce mi se intampla este, de fapt, un abuz si ca eu merg, ba nu, alerg, pe marginea acelui cerc presurat cu jaratec. In mine s-au activat toate fricile arhaice, toate complexele despre existenta carora nici nu banuiam si pe care, culmea, nici nu puteam sa le deslusesc bine. Toti anii in care m-am tinut din rasputeri de feminitatea mea, pentru care am luptat atat de mult sa-mi fie validata, au fost anulati. Tot ce stiam este ca in mine s-a deschis o gaura neagra care inghite totul. Eram inconjurata de smoala. Neagra, grea, lipcioasa. Si n-o mai puteam duce.

Starea de vraja, calendaristic, nu a durat mult. Doar un an. Doar?! Acum mi se pare o vesnicie. O vesnicie care a sapat in mine gropi pe care atunci nu le mai puteam sari si nici umple cu ceva. Eu insami le sapam cu zor. Ma pedepseam. Si le pedepseam pe femeile care au fost pana la mine si care mi-au dat aceste forme. Pe care eu nu le voiam pentru ca altii nu le voiau.

Au trecut cativa ani, timp in care in mine au avut loc procese fantastice, revolutii, care au dus la reforme pe care nici mi le puteam imagina atunci. Uitandu-ma in urma, realizez ca la o distanta de 2-3 ani, putem fi alti oameni si ca aceste schimbari au loc gradual, zi de zi, pas cu pas, viteza fiind data de marile si micile explozii ce au loc in fiinta noastra de-a lungul drumului.

Azi am 34 de ani si 10 luni. Imi cresc parul. Cret si infoiat. Ca si coapsele mele. Si abia acum am inteles de ce. Pentru ca vreau sa fiu multa. Asa cum sunt coapsele mele. Nu mai vreau sa ma ascund dupa tunsoarea baieteasca. Nu mai vreau sa mut artificial accentele. Nu mai vreau sa fiu medie. Pentru ca nu sunt. Pentru ca am corpul pe care il am. Pe care invat sa-l iubesc. Pe care il ingrijesc. Si pe care imi place sa pun mana si sa simt ca asta e casa mea. Unica, atat cat voi fi pe acest pamant.

 

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 17