Dragă redacție

Nici măcar nu visam la un prinț

Când eram mică, visam să am o casă mare. Mare, mare, în stil franțuzesc.

Iar în casă sa fie o cameră mare, în care sa fie biblioteca. Cu pereți înalți cât două etaje și cu geamuri până în pod, care să dea într-o grădină imensă.

Rafturile sa fie din lemn. Să fie o canapea, iar eu să mă întind pe canapea, dimineața sau seara, sau la amiază, și să citesc, fără să mă grăbesc nicăieri.

Să mă trezesc dimineața, și în pijama, fără să trebuiască să plec la un serviciu, să cobor cu cafeaua în bibliotecă. Asta visam eu când eram mică. Nici măcar nu visam la un prinț. Visam la cărți!

Dacă nu ar trebui să fac bani, ce aș face eu din plăcere, asta ar fi să scriu. Să scriu din plăcere și să citesc.

Se pare că e adevărat când psihologii afirmă că noi, când suntem mici, și autentici probabil, știm cu adevărat ce iubim. Ce ni se potrivește.

Eu peste 20 ani aproape, am revenit la mine cea de 11-12 ani, care scria compuneri. Căreia îi plăcea să scrie.

Când eram mică, făceam multă franceză. Totuși nimic nu e întâmplător. La aproape 32, eu ador Franța. Am revenit la franceză, ca la o carte bună la care revii mereu.

Nu mă forțez, doar sunt. Eu, cea adevărată. Nici măcar nu trebuie să mă caut. E destul doar să mă ascult, să mă aud.

Totuși cât de cald și dulce în suflet se face, când revii cu sufletul în copilărie.

La mine cea visătoare, cea îndrăzneață, cea plina de vise.

Text: Livia Danu
Foto: Annie Spratt on Unsplash

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: May, 23