Maraton

Niciodată să nu vă  trădați și să nu vă abandonați visele pe jumatate realizate! Niciodată!

Creștem, evoluăm inevitabil, obținem ceva, apoi pierdem, alergăm dupa himere, ne împiedicăm, ne este greu, apoi iarăși de la zero, luptăm, obținem, pierdem…Poate dura ani și ani acest maraton perpetuu și deseori inconștient…Pină cînd e prea tîrziu.

Dacă ar fi să fac altceva decît ceea ce fac acum, cu siguranță m-aș opri din alergat mult mai des,aș opta pentru pauze mai frecvente și mai reconfortante, aș respira mai profund și mai conștient la fiecare eșec, m-aș reorganiza și mi-aș reseta prioritățile.

Pentru că, luate în ansamblu, toate acțiunile și deciziile noastre, întreprinse într-un ritm alert, dictate parcă de circumstanțe și de anturaje anumite, ne marchează, ne construiesc sau ne demolează…

Cîndva, copilă fiind la părinți, periodic îmi notam dorințe și vise intr-o mică agendă secretă.

Știam cu siguranță că într-o zi voi merge într-o frumoasă călătorie la Paris, în alta voi întîlni pe cineva interesant mie, cu aceleași vise și aspirații, gusturi și pasiuni, în altă zi voi deveni mămică (de băiat scria acolo, eu insă peste ani am născut o fetiță cît trei baieți!:)… Și cite și mai cite…

Prin vitregii ani ’90, la ai mei 13 sau 14 împliniți, deseori eram corectată, mi se rîdea în față și în spate, accesul la cunoaștere și descoperiri imi era cumva limitat, multe întrebări rămîneau fără raspuns, multe căi și drumuri inaccesibile. Nelimitate îmi rămîneau doar visele.

Nimic nu părea să prevestească un drum ușor și lin, trebuia de muncit și de afirmat, de insistat, de bătut pe la uși. Dar nici catastrofe și nici crize existențiale nu se anunțau. Viața iși urma firescul curs in familia noastra modestă de la țară.

Aveam un caiețel albastru cu un niște raze de soare pe el, prieten bun în serile de vară sau iarnă.

De ce albastru? Pentru că visele, în viziunea mea de atunci (și cea de acum), nu au arătat niciodată roz, ci albastru intens. Era cel mai bun prieten și confident de atunci. In el, pe lîngă vise, mai înșiruiam și scrisori către cavaleri închipuiți, care niciodată nu urmau să fie expediate, romane epistolare cu întimplări banale din viața mea de adolescentă a anilor ’90.

Dacă ar fi să-mi reiau visele din caiețelul albastru de la capăt, cred ca ele ar fi aceleași, nimic nu s-ar schimba. S-ar schimba doar atitudinea față de vise:le-aș îngriji mai bine, nu aș forța nimic, nu m-aș repezi să le savurez,le-aș înveli ca pe niște prunci, le-aș trata cu mai multă grijă, responsabilitate și asumare. Pentru că, surpriză! Visele tind să se realizeze, iar savoarea lor nu e neaparat cea închipuită sau scrisă în caiețelul albastru.

Cînd aștepti ceva prea mult, iar universul și împrejurările funcționează perfect în acel moment și totul rezonează cu tine și prin tine, începe să vină o altă etapă, etapă ce trebuie depășită, altminteri tot efortul, dăruirea și oboseala acumulată  nu te mai lasă să te bucuri de vis… care, abia pe la jumătate fiind, îți ascunde formula sau ecuația punctului culminant. Și te lasă undeva așa, la margine de drum și de vis, in derivă parcă, dezorientată, cu mii de semne de întrebare…

Apoi, te lași cumva dusă de val, îți pierzi reperele, nu te poți aduna să visezi mai măreț pentru că acele vise contruite cîndva te-au adus în punctul zero. Atenție la ce vă doriți!

Dacă aș fi putut face altceva decît ceea ce fac acum, aș fi avut mai mare grijă de vise: le alimentez, de unde iau hrană pentru ele, lîngă cine le plantez, cum le cresc și ce torn la rădăcina lor…

L’expérience qu’on n’acquiert que par ses fautes est un maître qui coûte trop cher.
Jean Baptiste BLANCHARD

Text: C.C.

Imagine: Joel Filipe

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: April, 24