Jurnal

Notițe înainte de sfârșit de an. II

Acum exact 17 ani am învățat să mor.  

Tot atunci am învățat să tac. Să mă scol dimineața, să trag pe mine hainele și să mă port, de parcă nimic nu s-a întâmplat.

Să lucrez, să ascult și să spun că totul e ok.

Mă mândream că știu să închid ușa după mine. Că pot, în pofida la orice, să dansez pe mese, să beau, cu sticla de șampanie la gură, iar apoi, să mă întorc acasă, să sting lumina, și să urlu. 

Să moară ei toți, că eu voi ieși din asta. 

Am învățat să plâng la colțuri de stradă, repede, să nu observe nimeni. În holuri, așteptând. Înainte de a întoarce cheia în broască. Dar cel mai bine am învățat să plâng în mine. Să inspir adânc și să înghit. 

Am învățat să vorbesc mult. Și să scriu. Pentru că nu puteam spune esențialul despre mine. Am devenit Regina Disimulării.

Dar Regina e goală. Și vulnerabilă. Și nătângă.

Sunt lucruri pe care le înveți pentru a supraviețui, dar care nu te ajută pe termen lung. Care te fac rigidă, fricoasă, precaută. Care nu-ți dau voie să trăiești.

Ceea ce vreau să învăț este să vorbesc. Să plâng atunci când simt nevoia. Să nu închid ușa. Să nu intru în jocul „femeii puternice”. 

Toți acești ani am pledat pentru dreptul la impefecțiune, dar nu sunt nici la jumătate de cale spre a mi-l asuma.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 19