Din viață

Nuci

Cum să-ți tai un deget. Să nu-l asculți pe tata și să nu mai mănânci miez de nucă.

Era luna iulie. Aveam vreo 6-7 ani. Purtam un kimano din bumbac roșu cu flori verzi. În acea vară descoperisem gustul nucilor în lapte. Taică-meo îmi desfăcea și-mi aducea câte o mână de miez suculent. Dar niciodată nu apucam să mă satur. Mereu voiam mai mult. Mereu era prea puțin.

Pe lângă plăcerea pe care o simțeam în gură atunci când mestecam nuca, cel mai mult îmi plăcea procesul de dobândire a miezului. Îmi plăcea în taină să șterpelesc cuțitul din casă și să desfac nuci. Iar despre asta nu trebuia să știe nimeni, mai ales tata. Tata mi-a interzis să mă ating de obiecte ascuțite, să mă ridic la înălțimi și să comunic cu oamenii. El vedea peste tot pericol. Așa că a decis să mă apere de tot ce se temea el. Voia să mă păzească de tot ce m-ar putea răni. Și cel mai simplu lucru care putea să-l facă, e să-mi interzică să fac orice mi-ar putea provoca durere. Dar, fructul interzis, mereu e mai gustos.

În cazul meu, vorba era de o nucă. (Ironia sorții, prima dată am ieșit din cuvântul lui taică-meo pentru o nucă!)

Taică-meo habar n-avea că eu făcusem o pasiune în a-mi dobândi singurică miezul lăptos. Eu încă atunci am înțeles – pentru liniștea lui și împlinirea mea, el nu trebuie să știe că eu știu să mânuiesc cuțitul. El pur și simplu nu trebuie să știe tot ce pot și știu eu!

În una din acele zile de vară, lama tăioasă a cuțitului (cuțitul era meșterit și ascuțit de bunelul meu) a alunecat de pe stratul verde de nucă drept pe degetul meu mare de la mâna stângă.

Cuțitul a străbătut pielea și s-a oprit în os. Nu-mi amintesc ce am simțit când pielea mi-a fost spartă, știu doar că nu mi-am permis să plâng. Îmi înăbușeam lacrimile și căutam în capul meu o explicație. Încercam să inventez o poveste credibilă, ca să-l conving pe taică-meo că eu n-am umblat cu cuțitul. Așa că, cu podul palmei drepte am apucat degetul mare, care sângera și am început să fug ca să pun cuțitul la loc, înainte ca el să afle că m-am rănit, curățind nuci. Pentru că mintea mea era roasă de o singură întrebare – ”ce o să se întâmple cu mine dacă el o să afle că am umblat cu cuțitul?” Nu conta sângele care curgea, degetul care mă durea și lacrimile care curgeau pe obraji. În cap era o singură întrebare – ”ce o să se întâmple dacă o să afle? Ce o să fie?”

Aveam nevoie de o altă poveste. Una pe care el s-o creadă și eu s-o cred. Așa că am găsit ce să-i povestesc. Pe atunci, casa noastră încă era în construcție și în jurul ei era plin de sârme, pietre, sticle, nisip și alte material de construcție – adică peste tot era pericol. Și așa cum toată lumea era sigură că eu sunt o ”căscată” care poate cădea pe loc drept, am vrut să le mai confirm odată în plus că este adevărat ceea ce cred despre mine. Așa că povestea mea le spunea că m-am împiedicat și am nimerit cu degetul într-o sticlă. Dar înainte de a spune acest ”adevăr” părinților, trebuia să ”trec” prin mâinele lui soră-mea. De fapt, ea era cu mine acasă și trebuia să aibă grijă de mine. Dar așa cum ea avea vreo 17 ani, gândurile ei numai la mine nu erau.

Am venit cu degetul stâng în mâna dreaptă la sor-mea, ea când m-a văzut, s-a speriat. Dar nu s-a panicat. M-a întrebat ce s-a întâmplat? Eu i-am povestit istoria care pe cât de credibilă-mi părea mie, pe atât de incredibilă era pentru ea. S-a uitat la mine, m-a scanat cu atenție și ”medicul” din ea s-a pronunțat. ”Trebuie de băgat degetul în apă cu sare. Să dezinfectăm rana.”

Mi-a adus un vas cu apă în care a pus muuuultă sare. Eu nu voiam să bag degetul. Dar n-am avut încotro, simțut vinovăției și-a făcut efectul, așa că am băgat mâna în apă.

Plângeam că mă durea.
Plângeam că n-am apucat să mănânc nuci.
Plângeam pentru că tata avea dreptate că trebuie să mă feresc de cuțit.
Plângeam pentru că rana băgată în apă cu sare ustura de mama focului.

După ce am ținut degetul în apă, lui soră-mea i-a mai venit o idee genială. Cică, dacă mi-am tăiat degetul cu sticla, trebuie să ne asigurăm că pe rană n-au rămas bucăți care vor împiedica cicatrizarea. Așa că a făcut un sul dintr-o bucată de bumbac și cu vârful țesăturii a trecut de 2-3 ori peste rana sângerândă. (Ea așa se asigura că n-au rămas bucăți de sticlă.) Abia mult mai târziu am înțeles că acestea erau metodele ei de a mă face să spun adevărul. Știa ea ce știa. Dar nici torturată n-am renunțat la legendă – partizan, nu alta.
După toate procedurile urgente pe care le-a interprins soră-mea, la urmă mi-a legat degetul. Trebuie să recunosc, a făcut-o bine.
Sângele s-a oprit și parcă lacrimile nu mai erau așa de amare…

Au trecut 24 de ani de atunci. Tăietura de pe degetul meu aproape că nu se mai vede. Rana s-a cicatrizat. Dar durerea degetului tăiat o mai simt și acum. Uneori trec săptămâni, luni sau chiar ani și eu nici nu observ și nici n-o simt, dar e suficient să o ating și o undă de electricitate trece prin toată mâna. Apoi urcă în dinți și se oprește în creștet, mai departe n-are unde merge.

Au trecut 24 de ani și încă doare. Și nu doar un singur loc. Doare o jumătate de corp.

Din acest motiv eu cred că sunt răni care nu trec. Ele pur și simplu nu se vindecă. Nu sunt ajutate de timp (asta e despre ”dă-i timp timpului”). Cât de multă vreme ar trece, ele încă provoacă suferință.

Da, ea nu mai sângerează. Da ea s-a cicatrizat. Da. Desprea ea nu știe nimeni. Uneori nici tu n-o mai poți vedea, dar e destul să o atingi, că ea ”învie”.
Cred că același lucru se întâmplă și cu rănile sufletului.

Urmele lăsate de unele ”cuțite” nu se mai regenerează niciodată. Ele cu timpul nu mai sunt vizibile și nu mai eliberează sânge, dar e destul să te apropii de ceva sau cineva care să le atingă și durerea o simți pe toată suprafața sufletului.
Da, de 24 de ani eu nu mai desfac nuci. Atunci a fost ultima dată când mi-am dobândit miezul singură. Și nici nucile în lapte nu-mi mai plac.
Paradoxal. De această dată am inventat o legendă pentru mine – mă tot amăgesc că ele nu-mi plac. Dar ele-mi plac. Dar frica de a nu mă tăia din nou mă ține departe de miez.

Uneori mă gândesc cum e mai bine și corect față de noi înșine – să știm originea rănii, să știm motivul pentru care ne electrocutează mâna atunci când ne atingem rana, sau e mai bine să ne pară de fiecare dată că fiorul de electricitate care a trecut prin noi n-are vreo legătură cu rana de pe deget?

Probabil că dacă știi unde ai primit rana, ai să ai grijă să nu mai desfaci nuci și n-ai să mai mănânci miez. Ceea ce înseamnă că asta e metoda ta de a te proteja de o nouă tăietură. Dar oare din frica asta nebună de a nu ne tăia, frige, înțepa, rupe, sfărâma, distruge, cădea, abandona, alerga, tăcea etc, riscăm să pierdem esențialul?

Din frică să nu ne ”tăiem” pierdem gustul miezului, plăcerea de a savura laptele eliberat de el? Și pur și simplu alegem să stăm în neștiință. Uităm că ne place miezul de nucă în lapte, uităm că știm cum să mânuim cuțitul, uităm tot. Alegem să nu mai cunoaștem, să recunoaștem…
Eu nu știu cum e mai bine.

PS: – Da, tata a aflat cum mi-am tăiat degetul. Am recunoscut acest lucru câteva luni mai târziu. Spre mirarea mea, nu s-a întâmplat nimic din câte îmi imaginam eu că s-ar putea întâmpla. Când i-am spus adevărul a sunat doar acele ”ți-am spus eu să nu umbli cu cuțitul că ai să te tai. Da tu, dacă nu vrei să asculți…” – aceste vorbe au fost rostite în adresa mea cred că de mii de ori de atunci și până acum. Orice încercare de a mea care a provocat durere mie și lui s-a terminat cu aceleași cuvinte. Dar asta e o altă poveste. Promit să povestesc într-o zi și despre asta.

PPS: Până la urmă, toate rănile mele au fost făcute cu mâna mea din dorință de a obține ”miez de nucă” și indiferent de durerea pe care o simt, ele sunt ale mele.

 

Text: Laura Grigore

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 20