Dragă redacție

O relație frumoasă cu soacra nu este „mission impossible”

Atît de multe rele despre soacră
S-au scris, s-au spus și încă se vorbește
C-ar fi otravă, ciumă, c-ar fi acră
La mine însă nu se potrivește…
/V. Cercel/

Încă de la naștere ființele umane se deosebesc între ele: unele au ochii albaștri, altele căprui, unele zîmbesc încă de la o zi, altele plîng incontinuu… Ajunși la o vîrstă anumită oamenii conștientizează că există ființe unice în felul lor. La fel e și cu soacrele… sunt unice în felul lor… Unele își poartă cu demnitate apelativul soacră… pe altele, nici nu ți se întoarce limba să le numești așa – mama, e cel mai potrivit cuvînt.
Din păcate nu sunt atît de norocoasă să o am pe mama lîngă mine, de mai mult de 12 ani îi duc dorul, chiar dacă tehnologiile de azi ne permit să ne vedem și să vorbim destul de des. Din păcate n-o am lîngă mine să-mi aline durerile, să îmi poarte de grijă, să mă povățuiască, să mă dojenească cînd o merit, să stea și să se joace cu nepoțica, poate uneori mai mult decît mine. Probabil Dumnezeu a făcut astfel încît o bună parte din toate cele enumerate să le facă mama soacră în locul ei.
Și-a crescut adesea singură cei 3 feciori, soțul ei fiind plecat mai mereu. A mîncat cu copiii în brațe, a dormit pe apucate, și-a obosit mîinele spălînd zeci de „golgoci”, uscîndu-i unul cîte unul la piept, a făcut multe lucruri din instinct pentru că nu era acces la informație, a gătit zile în șir mîncare pentru meșterii care lucrau la ridicarea casei de vis, în care nu locuiește nimeni nici pînă în prezent, a avut chemarea de a sădi în copiii de altădată setea pentru cunoaștere – fiind profesoară, a sărit mereu în ajutor celui ce avea nevoie, a trăit simplu și a fost mulțumită cu puțin. Uneori mă întreb cînd oare mai doarme? Cînd oare se odihnește? Eu de ce obosesc atît de repede iar ea e mereu plină de atîta „vlagă”? Eu la 32, ea la 56? Eu mamă, ea deja bunică?
Recunosc, mă simt binecuvîntată să am așa o soacră, pentru că la puține femei le este dat să aibă o a doua mamă așa cum o am eu: bună, iertătoare, disponibilă pentru ajutor, binevoitoare, o resursă de putere pentru sufletul nostru. Recunosc că nu mi-a căutat niciodată calitățile negative pe care le am, și pe care ca o căscată am uitat să le ascund sau n-am vrut să le ascund. Recunosc că nu are ochiul cel din ceafă cu care te urmărește cum ții lingura, cum mergi, cum dormi, cum respiri, cum te exprimi, cum îți crești copilul, cum îi iubești feciorul, cum o faci pe gospodina…
Scriind aceste rînduri am considerat că trebuie mereu să-i mulțumesc pentru grija ce ne-o poartă zi de zi, pentru orele, zilele petrecute cu nepoțica, pentru orele de somn pe care mi le-a oferit purtîndu-i de grijă, pentru simplitatea ei, pentru tot ce înseamnă o mamă! Poate e prea puțin un simplu mulțumesc, dar îi Mulțumesc! Mereu mi-a zis: „Eu tot am avut soacră, dar m-am împăcat cu ea mai bine decît cu mama și-mi doresc să mi se întîmple mie și nurorilor mele la fel”.
Uneori cuvintele nu pot să exprime tot ceea ce ai dori să spui pentru că folosite prea des își pierd înțelesul. Vreau doar să punctez: o relație frumoasă cu soacra nu este „mission impossible”.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 12