o zi din viata unei mame singure
Din viață

O zi ordinară din viața unei mame. Singure sau nu

De ieri dimineața în capul meu a sunat un clopoțel. Ceva nu merge.

Când am deschis ușa băii, m-a izbit în fața un frig, ca din stepele Mongoliei. Între geamul de termopan și zid, e o crăpătură că pot ascunde bilețele, ca într-o deschizătură magică în lumea de dincolo.

Terciul pentru Ilinca a ieșit rar, deși pusesem proporțiile obișnuite. Apoi, urmând ritualul de ani de zile, m-am apropiat de pat, m-am așezat, am mângaiat-o pe față, i-am sărutat fruntea și i-am șoptit că e timpul să se scoale. Ceainicul fierbea.

Ilinca fosăia sub plapumă. O apucase iar durerile de stomac. Durerile care mă chinuise și pe mine ani de zile, din primul an de școală. Acum mi-au trecut. Aș putea mânca și o bucată de carne de cal de anțărț și nici n-aș clipi.

Știți și voi, starea ceea de neputință, când copilul e bolnav. Când încerci să afli care e limita între durerea pe care o simte cu adevărat și cea pe care și-o impune să o simtă, pentru a fi protejat. Pentru a fi crezut. Pentru a nu fi trimis la școală, când e atât de vulnerabil. S-a îmbrăcat. A mâncat câteva linguri de terci. Afară picura. Mi-am amintit că am un covor care spânzura pe bara balconului. Noroc că nu am vecini dedesubt.

Am ieșit în stradă. Ne-am împletucit picioarele până la stație. Știam că o dezamăgeam. Că i-ar fi plăcut să luăm taxiul. Că durerile de stomac o fac irascibilă și pretențioasă. Și cum să te simți om într-un troleibuz matinal?

Am coborât la stația bunicăi. Am trecut pe la magazinul de pâine pentru o chiflă cu stafide pentru cafeaua de la birou. Magazinul era închis. Anume atunci închis, când ei de obicei deschid la 8. Era 8.10. Am lăsat-o pe Ilinca la mama. Ea a băgat-o repede în așternut. A înfofolit-o. I-a făcut masaj la burtă.

Nu am așteptat să văd dacă are efect. Alergam deja la stația de maxi-taxi. Și da… Nu era niciun maxi-taxi în stație. În schimb, erau oameni. Mulți oameni. Care așteptau și ei mașina magică care îi va duce la birouri, la piață, la policlinică. Eu nu puteam să aștept.

Am înjurat în gând. Purtam o fustă îngustă. Încălțasem tocuri. Pentru ca trebuia să fac, pe glod, 15 minute de mers pe jos! În deal.

Mi-am zis că e o zi de rahat. Că nu m-am încălțat potrivit. Că machiajul meu arăta ridicol, acum, când urc acest deal afurisit, cu gropi, câini vagabonzi și șantiere. Că fusta mea strâmtă a fost o decizie de gaină. Că putea să mă fi gândit înainte de a ieși din casă. Că vânzătoarea de la magazinul de pâine este o nesimțită. Că ar fi putut deschide magazinul la timp. Că eu am dreptul la chifluța mea cu stafide. Că Dorinel trebuia demult să anuleze microbuzele și să dea oamenilor transport normal.

Că de ce m-am născut, până la urma urmei? De ceeeee?

Apoi a fost un clic în cap. Și la mine a ajuns cât e, totuși, de fain să ai pentru ce ieși din casă.

Cât e de fain să ai pentru ce ieși din casă!

Chiar dacă pe ploaie. Chiar dacă pe glod. Chiar dacă pentru a duce un copil bolnav la bunica lui! Înseamnă că este un copil. Care e viu. Și o bunică. Vie. Înseamnă că ai unde să mergi. Și dacă te grăbești, înseamnă că cineva te așteaptă! Fie că te așteaptă șeful. Sau subalternii. Sau oamenii care iți fac reparație în casă. Dar, totuși… Cineva te așteaptă. Și în toate cazurile în care cineva te așteaptă, înseamnă că tu poți oferi ceva. Orice. Chiar și un fund la bătaie. Chiar dacă ai de urcat un deal. Pe glod. Cu maidanezi. Înseamnă că ai cu ce-l urca. Două picioare care vor rezista 15 minute de efort. Tu ai picioare. Chiar dacă dealul va fi urcat în pantofi cu tocuri! O perecehe de pantofi de 6 ani! O pereche de pantofi care ține 6 ani, este o pereche de pantofi fantastică. Și fustă strâmtă. O fustă strâmtă și o pereche de patofi pe tocuri! Arăți de milioane!

Ce pot să-mi mai doresc, când am un copil pe care îl pot duce la mama, când am un loc spre care să mă grăbesc, când am bani să-mi iau o cafea, când simt pe picioare pantofi buni, iar pe fund o fustă elegantă? Când am unde reveni seara? Când am pe cine suna? Ce altceva pot să mai vreau într-o oarecare zi de septembrie? Nimic extraordinar. Și cât de mare n-ar fi crăpătura din peretele băii, cât vânt n-ar intra în casă, câte dealuri n-aș urca pe tocuri, câte chifle n-aș găsi, câte zile n-aș ține de mână un copil bolnav, câte discuții contradictorii n-aș avea cu mama.

Eu am cu ce. Și am pentru ce.

Tot ce contează în viață încape într-un drum de dimineață.

Fiti fericite.

Totul merge. Clopoțelul a sunat a viață.

***

Alte texte despre mamele singure, puteti gasi la rubrica „Maraton”.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 21