despre_invatatura_victoria_coroban
Social

Oile negre din educația noastră

Acu mulți ani, pe când eram prin clasa a 7-a ori a 8-a am petrecut vreo juma de zi făcăndu-mi un microfon, asta după ce profa de română ne-a dat ideea să facem un interviu cu un coleg care ar juca rolul unui scriitor. Nu era o sarcină obligatorie. Nu mai țin minte dacă au pregătit și alți colegi interviul și nici cu cine l-am făcut eu, dar îmi amintesc foarte bine emoțiile pe care le-am trăit și cât de încântată am fost de proces și cât de distractiv a fost pentru colegi și profă. Astăzi, pentru mine, ca jurnalist, interviul este exercițiul preferat, aș face interviuri toată ziua, în fiecare zi. Profa de română nu era așa de creativă în fiecare zi, dar mai avea sclipiri (cu lucrul în echipă, sarcini creative etc.). Am mai avut și alți câțiva profi de acest fel, care sclipeau mai rar sau mai des: profa de istorie, care în clasa a 5-a ne organiza excursii imaginare prin Atena sau Roma Antică, iar o dată ne-a provocat să facem o scenetă de teatru inspirată din istorie. Sau diriginta, la ale cărei ore de dirigenție veneau și băieții care lipseau cu zilele de la școală. Și nu veneau de frică, ci pentru că era interesant. Diriga discuta cu noi despre problemele și preocupările noastre și doar în treacăt despre notele și absențele din catalog. Și chiar a recunoscut odată că ea descoperă, după aproape 20 de ani de muncă, psihologia copilului, pentru că atunci când era ea studentă, psihologia era predată de un moș plicticos care le citea cursurile dintr-un caiet rufos. Iar acest interes pentru psihologie, în școala medie raională în care am învățat eu, l-a trezit șefa de studii responsabilă de activități extrașcolare. Făcea un fel de cursuri-traininguri cu diriginții din școală și le povestea tot felul de chestii inovative. Sigur, unii au spus că iaca a venit asta aici să ne arate ce poate. Unde mai pui, că profa asta cu psihologia era nou venită în școală și era prima profă cu fustă deasupra genunchilor și machiată cu alte culori decât albastru, pe care o cunoșteam. Tot cu ea făceam și o oră opțională de psihologie. Și pentru că era opțională și nu mai încăpea în orar de limbi, istorii și matematici, se făcea la lecția 0, adică la 7.20. Venea toată clasa. Sau profa de biologie, cu care tot la o oră opțională, de Igienă, discutam, dar chiar discutam și nu răspundeam la tablă, despre alimentație sănătoasă, fumat, droguri sau viață sexuală. Și asta se întâmpla când aveam 13-15 ani. Sau un curs de scriere și gândire critică, deja pe la 16 ani, într-un liceu din capitală. Sau clubul de dezbateri de după ore sau participarea la organizarea activităților extrașcoalare ca membru în consiliul școlii. Și toate astea ÎN CIUDA numeroaselor experiențe frustrante de care aveam parte ca în fiecare școală din țara asta și nu numai.

 

Acum vreo juma de an, mi-am dat seama că în viața mea de angajat (de vreo 9 ani încoace) am aplicat cu mai mult drag și mai mult succes, ceea ce am învățat pe la tot felul de traininguri și workshopuri, deși la școală și la facultate am petrecut (pierdut) infinit mai mult timp. Și chiar dacă am folosit câte ceva din cele învățate în școală, tot au fost cu precădere chestiile învățate pe la OPȚIONALE (și oare de ce opționalele se dovedesc a fi mai eficiente în timp decât cursurile obligatorii???).

 

Vreau să cred că acest gen de profi, și în general de oameni, care nu se lasă duși de valul rutinei, mai există. (Acei de care am avut eu parte, lucrau câte 7 luni fără salarii în friguroșii și întunecați ani 90. Unii mai sunt în sistem, iar alții au luat-o prin Italii, unde tot cred că se țin de organizat serate, după 10-12 ore de muncă :) ) Iar discipolii lor, azi, vreau să cred, inițiază și coordonează proiecte creative și utile în tot felul de domenii. De aproape un an de când am început să mă interesez intens de educație (o preocupare constantă am avut-o de pe timpul frustrărilor din școală), am descoperit mulți alții ca mine, mai mulți decât putea adimite scepticismul meu. Și preocupați nu pur și simplu de educație, ci de o educație concentrată pe nevoi reale, pe capacitatea de a înțelege și nu doar de a însuși niște chestii.

 

Oamenii sunt de tot felul: sunt cei intresați, sunt cei indignați, sunt cei îngrijorați, sunt dintre cei care caută răspunsuri și soluții, dar sunt și cei care deja fac ceva pentru a mișca lucrurile, unii au și reușit să opțină rezultate. De foarte multe ori am auzit, în anturajul meu, părinți care spun că sunt unicii care la o adunare de la grădiniță sau școală s-au indignat de ce educatoarea țipă la copii sau de ce se strâng atât de mulți bani pentru cadouri. Sau câte un prof care luptă cu colegii săi sau chiar cu părinții ca să facă o activitate interesantă în școală sau câte un ong-ist căruia îi este teamă că ideea sa inovatoare nu va prinde la publicul țintă. De ce acești oameni, răzlețiți câte unul pe ici pe colo, ar trebui să se simtă ciori albe sau oi negre fiecare în mediul lui? De ce acești oameni (și cei indignați, și cei care caută soluții, și cei care le găsesc) nu s-ar cunoaște, nu s-ar privi în ochi, nu și-ar oferi sprijin și nu s-ar inspira unul de la altul? Cei care caută soluții, să le găsească la cei care le-au găsit, iar cei care le-au găsit, să-și găsească și mai mulți beneficiari sau și mai multe idei. O platformă de comunicare și de colaborare (și fizică și virtuală) a oamenilor preocupați de educația eficientă pe termen lung, de o educație ce pune în valoare personalități și nu modele rigide, ce caută soluții creative. Un mediu, o comunitate în care aceste ‘oi negre’ ale educației din Moldova și-ar găsi forța de a merge mai departe și de a-și câștiga dreptul la normalitate. Nu pun doar întrebări retorice. Lansez o invitație. Vreau să vă văd fețele, să vă cunosc dincolo de comentariile de pe bloguri si rețele de socializare. Vă dau întâlnire să stabilim împreună ce și cum vrem să facem.

 

Victoria are si un blog foarte interesant – Cu educatia ce facem?

 

 

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 13