Maraton

Omnia mea mecum porto

Când eram mică credeam că locul meu e în brațe la tata. În liceu mi se părea că locul meu e în brațele băiatului cu ochi albaștri din banca e treia (Стасик привет!) La facultate am stat pe locuri străine. Pe urmă nu mai țin minte dacă erau sau nu ale cuiva.

Când cei 3 copii de care am grijă uneori mă numesc mama în loc de nana mi se pare că locul meu e lângă ei. Apoi iau bilet și mă întorc la Matilda – o mâță nepretențioasă și deșteaptă care și-a făcut loc în inima mea.

Lângă bărbatul meu (de această dată al meu pe de-a întregul) mi se pare că sunt la locul potrivit, lângă omul potrivit. Potrivim amândoi locurile și nopțile. Doar că am mai trecut prin asemenea situație și știu că se poate sfârși. Și alta o să doarmă în locul meu.

Dacă o să încerci să desenezi cu creta locul în care stau exact acum, încăltață în pantofiii mei aducători de noroc, în momentul în care o să iei creta în mână, am să fac un pas și am să ies din cerc. Eu nu am loc. Nu sunt de aici și până aici. Adevăratul meu loc, bucata de pământ bun și roditor, e în mine. Ascuns undeva în adânc. De acolo iau forțe și acolo mă duc să plâng. Și nu contează unde sunt, cu cine sunt, dacă se aud voci de copii în cameră ori miroase a parfum de bărbat ori miaună pisica.

 

Text: Lola Majeure

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 17