Jurnal

Orasele mari din alt unghi. Sau de ce e bine sa n-ai nimic

E curioasa viata in orasele mari. Aici totul este. Oameni frumosi, lumini in spatiile publice, iarba verde, spatii amenajate, autobuze incapatoare, functionari amabili.

Aici chiar totul este. Cafeneli cu decor digerabil, vin bun, mancare comestibila, chelneri cu un IQ mai mare decat media. Librarii, sali de filme porno, magazine cu produse erotice, patiserii, buticuri cu tot felul de nimicuri ambalate frumos, terase, scuaruri, banci, flori, cutii postale la tot pasul. Cinematografe mari si mici. Premiere mari si mici. Teatre. Bune, rele, profesioniste, amatoricesti. Oameni. Oameni de tot felul. Din cei care merg la teatru. Si din cei care au acces la avant-priemierele filmelor art-house. Si din cei care sunt trecuti fara face-control in clubul swingerilor din Saint-Germain-des Pres.

E frumos. Iar mie imi place frumosul. E foarte frumos. Ca o vitrina de Craciun. Totul straluceste. Totul se misca, datorita unui mecanism destul de simplu, ascuns sub dusumeaua vitrinei. Totul e de vanzare. Sau, daca nu e de vanzare, e pentru ca sa te simti nefericit, deoarece nu poti strange in brate sau baga in buzunare toata frumusetea asta de dupa sticla.

Am privit recent un scurt metraj moldovenesc, unde unul dintre eroi se sinucide de aceea ca are de toate si nimic nu mai este pentru el imposibil. Pai iata. Asta e despre orasele mari.

Vrei supa din carapace de brooasca testoasa? Poftim! Vrei sa bei ceai de pe spatele unei japoneze de 19 ani, virgine si neepilate? Poftim! Vrei sa bei cincizeci de grame intr-un bar de gay blonzi? Nicio problema! Vrei sa mergi in cap, in maini, cu peruca lipita de fund, cu chilotii pe mana? Ce mai astepti?

Asta e fain. Atata libertate, de te poti ineca cu saliva de bucurie.

E frumos in orasele mari. Si gasesti de toate. Si nimic nu-ti mai pare destul de bun. Nimic nu mai este sarbatoare pentru suflet. Orice nou nu mai este nou in clipa urmatoare. De aceea ca s-a gasit altul care sa faca ceva mai nou ca noul.

Si e disperare. Si goana. Si branduri. Multe branduri. Si sunt fete de oameni care le stiu si le-au vazut pe toate. Si nu mai e speranta. De aceea ca totul poate fi explicat. Asta e un oras mare pentru mine. Abundenta. Prea multe optiuni, care te fac sa iesi din magazin fara a cumpara nimic. Si zero speranta. Sau bucurie.

Banala bucurie de provincial atunci cand se deschide un local nou. Sau cand apare un film turnat de regizori locali. Sau cand o activista isi arata piciorul si tot Facebookul vorbeste despre asta, mai mult decat despre icoana facatoare de minuni adusa acum la Catedrala. Si cele trei localuri in cruce care fac acum istorie. De aceea ca altele nu-s.

Noi nu avem nimic. Si asta e minunat. De aceea ca le putem face pe toate.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 10