Jurnal

Paolo

Paolo. Nu-mi puteam rupe ochii de la strunga dintre incisivii lui. Cat vorbea, imi imaginam cum ma transform intr-un sarpe si-mi fac cuib acolo.

Paolo avea degete lungi. Subtiri. Imi incolaceam ochii in jurul inelarelor lui si pluteam sub apa, in timp ce el gesticula, cu tigara in mana dreapta.

Paolo avea ochii mari, cafenii. Ei se uitau la lume surprinsi, naivi, intrebatori. Paolo avea mai multi ani decat mine, dar stiam ca pot sa-l apuc de gat, sa-i soptesc ceva la ureche si el ar merge acolo unde i-am spus ca dorm mormolocii cand obosesc sa inoate.

Paolo era nebun. Si trist. Noi numaram pasii din piata vechiului circ pana la gura metroului si celebram fiecare al zecelea pas, cu un gat de bere ostenita din paharul de plastic pe care eu il duceam ca trofeu al unei seri de vara in care ma scaldasem in admiratia unei armate de italieni, care mergeau in urma mea pe strada, ma apucau de umeri atunci cand trebuia sa ma opresc la semafoare, imi declamau complimente siropoase, pana pufneam toti de ras si de caldura.

Paolo era ca o briza de vara. Nu. Mai bun. Paolo era ca gura de apa dupa un maraton in Sahara. Paolo era viu. Ii simteam viata, pulsand in fiecre cuvant. Paolo ma contrazicea. Paolo ma invata sa fumez din mers. Paolo isi baga mana in parul meu si o pierdea acolo. Paolo cauta. Si nu gasea.

Paolo este ca o zi de iulie. Lunga. Torida. Care astepti sa se termine mai repede. Pe care vrei s-o speli de pe tine, stand in cabina de dus cu capul sub jetul rece.

Paolo este ziua de iulie de care ti-i dor in diminetile de noiembrie. Si chiar si in serile de august.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 18