Maraton

Pentru Nina

Vară dogorâtoare, miros de fân uscat, motani leşinaţi de căldură, eu, baistriucika de vreo 8 ani, stau în podul casei buneilor şi fac aromaterapie printre şiraguri de ierburi şi felii de măr puse la uscat. Caut bogăţii ascunse prin toată sumedenia de lucruri depozitate în pod. Lucruri care nu au loc în casă, care nu mai fac parte din viaţă, dar care sunt dragi inimii, sau poate îşi aşteaptă cuminţele rândul să fie aruncate cu sufletul curat la rîpă. Dau de o carte „Ана Каренина” scrisă în moldovenească, adică pre grai românesc, dar în grafie chirilică. O răsfoiesc din curiozitate şi descopăr pe prima pagină o dedicaţie, care suna cam aşa: „Стиматэ Нина Андреевна, вэ дэруеск ачястэ карте ын сперанца кэ кындва друмуриле виецилор ноастре се вор май ынтылни.Павел Петрович». Realizez că de fapt această carte a fost dăruită de bunelul meu bunicii mele, atunci când ei doi habar nu aveau că vor fi buneii mei, şi chiar habar nu aveau că în general vor fi împreună. În mintea mea de copil apare un gând halucinant: cum, s-ar fi putut ca Mama Nina şi cu Tuca să nu fie împreună? Şi atunci ce, nu erau nici mama şi Badea Saşa, nu era casa verde cu brîe albe din Ciutuleşti, nu era şalfeiul din grădină peste care când sari te învăluie aroma câmpurilor, nu erau nopţi înstelate petrecute în coliba de la sotcă, brânză de vaci cu ceapă verde, mâncate în başcă, în timp ce afară plouă torenţial, cu bulbuci, scaunul ursului din pădurea prin care treceam când mă duceam cu Mama Nina de mînă la şcoala la care ea era învățătoare de clasele primare, sofca cu prosoape şi băsmăli adunate de pe la nunţi şi cumătrii, mirosind incitant a naftalină, mama în rol de Moş Jerilă, chitită în cojocul bunelului, plăcinte scoase din cuptor, mâncate lacom cu compot de vişine, bătaia uscată a cearşafurilor crohmolite întinse pe culme, toată droaia de pisoi şi căţei abandonaţi de săteni la râpă şi căraţi acasă, crescuţi în cuşma Tucăi de iarnă şi dăruiţi cu lacrimi şi suspine vecinilor, Tatăl nostru şoptit şuierat deasupra noastră în fiecare noapte??? Nu, nu se poate. Mama Nina întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi. Cea mai mare dintre fraţi, copilul foamei şi al războiului, al lipsurilor şi al suferinţei de a fi orfan şi de a nu fi iubit. Străbunica mea a murit tânără, prea tînără, dar a lăsat cu limbă de moarte „fetele să înveţe”, şi străbunelul nu prea le-a iubit, fetele, dar le-a învăţat, la colegiul pedagogic de la Orhei, care era peste un deal de casă, şi până la care era jumătate de oră de alergat desculţ (din lipsă de papuci), cu sufletul la gură, acolo unde nimeni nu le aştepta, nu le dorea, dar unde încă mai trăia umbra mamei lor… Apoi a fost Puterea Sovietelor, care a făcut un lucru minunat, a raspredelit-o pe bunica la lucru în şcoala unde era proaspăt profesor şi bunelul meu. Spunea că atunci cînd a văzut-o, a înlemnit de frumoasă ce era… el se considera urât, aşa că a decis să o „amăjească”…A amăjit-o slavă Domnului şi au trăit aşa cum au trăit toţi…Dar cînd am intrat la ei vreo 5 ani în urmă, şi l-am văzut pe Tuca, la 79 de ani, cum admiră şfichiul de păr care i-a mai rămas bunicii la 74 de ani, spunând „Uite ce păr frumos ai, Nină, parcă-i argint…” am înţeles că eu, atît de deşteaptă şi modernă, şcolită şi versată în toate, probabil că nu voi avea niciodată aşa o poveste de dragoste, pentru toată viaţa…mai mare ca viaţa. Tuca de 4 ani nu mai este cu noi, da Mama Nina tot încearcă să trăiască fără el, ba îi reuşeşte, ba mai puţin. Dar de fiecare dată când se duce la cimitir, la Tuca, îi sărută crucea aşa cum îl săruta pe el, apăsat şi sincer.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 21