Din viață

Pielea bronzată, ca iluzie a unei vieți reușite

Dacă nu te-ai întors cu spatele ars, la mare n-ai fost. Instagram nu era, cine te-ar fi putut crede, dacă reveneai alb? Asta îmi aduc aminte (mai puțin Instagramul) din copilăria sovietică, cu verile la Zatoka, Koblevo sau Sergheevka. În cort, direct pe plajă, sau în căsuțele din lemn, cu veceuri comune, aliniate undeva în mijlocul stațiunii, sub un rând de pini în drum spre mare.

Una dintre cele mai timpurii amintiri pe care le am e mama care îmi unge cu chefir sau smântână arsurile de pe umeri și spate, iar după ușa cortului portocaliu marea se scălda în cerul înstelat.

Noaptea era imposibil să dorm strâns – pe spate nici nu putea fi vorbă să mă culc. Pe burtă – cu atât mai puțin. Pielea îmi zvâcnea, ca un animăluț în agonie, mușcat de soare. Plăteam prețul vacanței pe litoral, în rând cu adulții.

Ultima dată m-am ars zdravăn când am adormit pe plajă, în plină amiază. Aveam 15 ani și plecasem cu gașca la mare în România. Era prima escapadă de această amploare atât de departe de casă.

Adormisem nu de obosită ce eram, ci din dorința de a mă debarasa pe loc de albeața de orășeancă anemică. Dormitul pe plajă mi s-a părut cea mai eficientă și economă metodă de bronzare subită. Așa am intrat în viața femeilor mature. Or, până atunci, bronzatul mi se părea cea mai prostească și inutilă ocupație. De ce să stai culcat pe nisip, când poți să-ți faci de cap în apă?

Atunci însă, prin miracolul publicității și filmelor, pielea bronzată și netedă a devenit și idealul meu, de care, cum arată timpul, n-o să mă despart probabil niciodată.

Totuși, bronzatul este un ideal destul de recent. Dacă mă nășteam cu vreo sută cincizeci de ani în urmă într-o familie cu același statut în care m-am născut eu în 1981, pielea expusă, arsă de soare și bătută de vânt, mi s-ar fi părut de o vulgaritate imensă.

Paloarea pielii, o chestiune de statut

Culoarea pală a pielii secole la rând s-a considerat ca fiind un semn de apartenență la clasele privelegiate. În Egiptul Antic, femeile din familia regală se ungeau cu pigmenți din ocră galbenă și rășină de smirnă pentru a da pielii o nuanță deschisă. În Evul Mediu, când nobilii plecau la vânătoare, își ungeau părțile de piele neacoperite cu loțiuni ce conțineau uleiuri de trandafir și violete, pentru a le proteja de razele soarelui. În Japonia, începând cu sec. VIII, frumusețea femeii era direct proporțională cu albeața feței, căpătată cu așa-numita mască albă sau o-shiroi. Acest efect era obținut cu pudre pe bază de plumb sau mercur. Aceleași tehnici erau folosite și la curțile regale europene. „Albul spaniol”, pudra făcută pe bază de mercur, și „albul de perlă”, pudra făcută pe bază de plumb, erau combinate cu substanțe vâscoase – ceară, untură de balenă sau uleiuri vegetale – și aplicate pe față.

Elizabeth I, 1533-1603

În Anglia epocii Elisabetane, femeile din aristocrație își ungeau fața cu „ceruse”, un amestec din praf de plumb și oțet, sau cu pudră de borax. Pentru a pune corect accentele, obrajii erau vopsiți până în zona ochilor cu fard roșu, făcut din plumb roșu sau cinabru (sulfură de mercur), iar pentru un efect de față de porțelan, de-a lungul frunții se trasau dungi subțiri de culoare albastră. Vă dați bine seama că plumbul și mercurul unse pe față nu făceau mare bine tenului și nici purtătorului de ten – utilizarea lor pe termen lung putea duce la leziuni severe ale pielii, pierderea dinților, intoxicare cu plumb, probleme cu vederea și tulburări neurologice, insuficiență renală etc.

În sec. XVIII și XIX, medicii francezi au început să bată alarma și au reușit să scoată în fara legii produsele cosmetice pe bază de mercur și plumb. Și cum alte produse de înfrumusețare, mai puțin toxice, le-a luat locul și s-au răspândit și printre rândurile populaței lipsită de titluri, femeile din nobilime au decis să se facă remarcate printr-un look mai subtil și pur, renunțând la orice fel de cosmetice și ferindu-se și mai aprig de soare.

Plaja de la Boulogne, Edouard Manet, 1872

Și dacă până atunci soarele era asociat cu muncile grele din câmp și, respectiv, cu o proveniență joasă, la mijlocul sec. XIX, când un medic pe nume Arnold Rikli, a început să folosească terapia prin lumină pentru a trata tuberculoza, soarele a intrat într-o epocă nouă, devenind un simbol al claselor privelegiate, care aveau posibilitatea să se trateze de tubercoluză prin sanatorii. Tot atunci, lumina soarelui a început să fie utilizată pentru tratarea depresiei și tulburărilor mintale.

Cu toate acestea, lumea bună încă nu obișnuia să se dezbrace pe plaje, ca să-și expună corpul razelor soarelui. Iar pentru a-și proteja cele câteva procente de piele dezgolită, foloseau amestecuri protectoare, făcute din petrolatum sau ulei de migdale, combinat cu o pudră densă din magneziu și oxid de zinc.

De la țărănism, la glamour

Dar adevărata vinovată a pasiunii noastre pentru o piele aurită este nimeni alta decât Coco Chanel, care în 1923, revenită dintr-o croazieră pe Riviera franceză, arsă de soare, a anunțat că „femeia anilor 1920 e bronzată”. Din acel moment, bronzul s-a mutat de pe câmpuri în saloanele mondene.

Coco Chanel, 1920

În anii 1960 pielea vizibil bronzată a devenit un semn distinctiv al privilegiului, exact cum pielea pală a fost secole la rând. Să fii bronzat însemna că ai timp și bani să călătorești, că îți plac activitățile sportive în aer liber și, respectiv, ai un corp tonifiat și ești sănătos.

De la glamour, la cancer

Despre riscurile pe care le aduce cu sine expunerea îndelungată la soare a început să se vorbească pe la sfârștul secolului XIX, dar cu puțin succes. Despre un cancer de la lumina soarelui s-a vorbit pentru prima dată în 1933, însă comunitatea medicală era de părere că acest tip de cancer poate apărea doar la o categorie de pacienți, cei care sufereau de o patologie genetică a pielii, numită xeroderma pigmentosum.

În SUA subiectul riscului cancerului de piele indus de expunerea la soare a devenit accesibil în masă prin anii 1940. Tot atunci a înflorit și industria cremelor protectoare. Însă, în pofida noului discurs medical al efectelor soarelui excesiv asupra pielii, moda la bronz s-a menținut. Ea continua să fie promovată de vedete și revistele de modă. Cifrele sunt de-a dreptul impresionante: între 1930 și 1960 rata de incidență a melanomei a crescut cu 300% la bărbați și 400% la femei, iar din 1960 până în 1990 – cu 224% și, respectiv, 167% (pentru alte tipuri de cancer confundate cifra este de aproximativ 30%). Cu toate acestea, 56% din respondenții intervievați în 1996 de Academia Americană de Dermatologie, sunt de părere că pielea bronzată e semn de sănătate.

E straniu, totuși, cum straturile de piele pârjolită, care se făceau beșici, apoi crăpau și se desprindeau de corp în formă de piele moartă, nu reprezenta un motiv de alarmare pentru milioanele de oameni care migrau vara spre litoral. Pentru unii nici azi nu reprezintă un motiv de îngrijorare, de altfel.

Recent în limba engleză a apărut un termen nou „tanorexia”, care înseamnă dependență fizică sau psihică de bronzare. Fundația de Cancer a Pielii susține că expunerea la razele ultraviolete contribuie la eliberarea endorfinelor care contribuie la crearea adicției față de bronzare.

În pofida faptului că medicina a avansat în detectarea și tratarea ei, melanoma rămâne prima cauză a mortalității cauzate de bolile pielii în lumea occidentală. Cu atât mai trist este faptul că boala întinerește – anual în SUA se înregistrează o creștere de 3,6% de cazuri de melanomă printre femeile de 15 – 39 de ani (inclusiv cele care merg la solar). Există însă și o istorie de succes – Australia, unde în ultimii ani a fost întregistrată o scădere a ratei melanomei printre populația tânără. Aceasta merge de mână cu noile trenduri din societatea australiană, unde sistemul de sănătate publică, și de învățământ, împreună cu personalitățile și diverse vedete locale au luat poziție împotriva expunerii excesive la soare. Ca urmare, în Australia pielea bronzată nu mai este văzută ca semn al sănătății și nici al privilegiului, deci, începe să fie scoasă în afara modei.

Concluzii

Pielea bronzată nu e decât o modă. La această modă, apărută la intersecția medicinei și saloanelor mondene, au contribuit un șir de factori socioeconomici – evoluția stilurilor îmbrăcămintei, de la acoperit la dezgolit, normele sociale, trendurile economice, timpul liber, accesul la vacanțe pe litoral, ieftinirea curselor aeriene – toate transformându-ne în victimile dorinței noastre de a fi în rând cu lumea. Adică, cu moda.

Paradoxul este că, deși azi nu mai e nevoie de dovezi în plus că expunerea excesivă la soare crește riscul de melanomă, moda la pielea bronzată nu a dispărut și milioane de oameni se pârjolesc zilnic pe plajele planetei, în goana după iluzia tinereții fără bătrânețe și vieții fără moarte.

skin disease in the Western world


Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 13