Femei

Povestea coltunasilor cu magiun. Povestea femeilor care au construit

De o saptamana ma gandesc la ea. La dupa-amiaza in care a intrat in bucataria bunicai cu o strachina de coltunasi cu magiun. Facea mare haz. Eram in postul lui Sfantul Petru si o tragea la dulcisor. Apa cu zahar si coltunasi cu magiun.

Femeia care a intrat in bucatarie era vecina bunicai. Patsica. Am mai scris despre ea de cateva ori. Un personaj care mi-a cioplit o parte din copilarie. Care m-a minunat pana in ultima clipa din viata ei. Patsica a fost deportata. Avea doar 15 ani. Si atata vointa, incat peste ceva timp s-a intors acasa. Iarna. De Craciun. Cu o paine mare invelita intr-un prosop curat. Patsica venise aproape pe jos. Din Siberia.

In sat se luase cu Mihai. Mihai a baut de a uscat, pana in ziua in care a devenit palamari la biserica. Patsica l-a convertit. Femeia asta, care ii facuse 6 copii, unul ca unul, niciodata nu i-a fost sotie cu acte in regula. Toata gospodaria care a fost muncita de ea ani de zile ca mulgatoare, era scrisa pe numele lui. Si cine era Patsica? Nimeni.

Patsica isi scoatea vara doba pe prispa din partea casei cele mari. Unul dintre feciori iesea cu acordeonul. Cum ii dadea Patsica, nu-i dadea nimeni. Nici cu gura, nici cu doba, nici cu mintea.

Patsica era femeia care a venit pe jos din Siberia. La nici 20 de ani.

Bunica si Patsica erau prietene. Atat cat pot fi prietene doua femei tari. Una din care a plecat la 15 ani in locul surorii sale in Rusia si alta care a stat ascunsa cateva zile in papusoaie, evadata din vagonul care urma sa o duca la Donbas. Tot in locul surorii mai mari.

Daca as putea vinde sufletul Necuratului, l-as vinde pentru cateva zile acolo. Intre ele doua. Pentru dupa-amiaza de vara in care Patsica a intrat in bucatarie cu strachina de coltunasi cu magiun. Pentru serile de august cand ea isi scotea doba, iar eu stam ascunsa dupa fantana si ascultam. Patsica stia cantece piparate. Patsica era piparata. Patsica facuse baieti frumosi. Atat cat intelegeam eu la varsta mea. Trei baieti si toti unul ca unul.

Ea nu mai este. Asa cum nu-i nici bunica. Ele au plecat undeva unde amintirile lor despre deportare, ferma, biserica au inca un sens. Acolo unde se mai fac serate la clubul din sat. Unde se mai bea apa cu zahar. Si unde se canta cantece piparate. Acolo, posibil, pe garduri inca se mai lipesc afise scrise cu guasa pentru filmul indian de sambata de la club.

Povesti din astea sunt mii. In fiecare sat. Istorii care au format atatea femei de azi. Care au pus temelia atator Diane, Elene, Anastasii, Irine etc. Femei care vor trai in noi, chiar si atunci cand foarte multi vor muri. Nume care vor ramane acolo, crescute in inima si creierul nostru, care nici nu mai sunt corpuri straine, ci trup din trupul nostru.

Eu foarte mult timp m-am gandit ce ar trebui sa fac. Care e rostul meu, in afara de sa-mi imaginez cum as fi putut fi ceea ce nu sunt, si am inteles ca poate unul din rosturile mele e sa adun povestile acestor femei? Femeilor care au pus temelii in sufletele noastre.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 20