Maraton

Pentru mine procesul de redescoperire inca dureaza

‘’Tu vii la colegiu pe bicicleta?’’ ma intreaba mirat un profesor de limba engleza care trece pe alaturi.

’’Da, vreau sa salvez planeta’’, rid eu sub nas si-mi caut loc de parcare.

 

Evident ca era o gluma. Unicul motiv pentru care incepusem sa merg pe bicicleta la colegiu, era pentru ca nu aveam o masina sau un alt mijloc de transport. Noi, adica eu si sotul meu, locuim intr-un orasel mic din Statele Unite, unde transportul public nu este o prioritate, iar americanii, nu-si imagineaza alta metoda de deplasare decit cea cu masina proprie. Chiar si pina la coltul din intersectie.

Mi-a foarte greu la inceput. A trebuit sa invat mai intii, pentru ca niciodata nu urcasem pe o bicicleta. Dar posibilitatea sa fac facultatea pe care mi-o doream,  m-a motiva foarte mult. Asa ca la inceput, ieseam din casa cu o ora mai devreme, ca sa ajung la colegiu in ritmul meu, o distanta pe care, in mod normal, trebuia sa o parcurg in 20 de minute maxim.

Mie intotdeauna mi-a fost foarte greu sa ma scol de dimineata si sa ma apuc de facut ceva. Tata imi spunea ca asta-i lene, o prietena imi zicea ca asta-i lipsa de energie, iar eu stiam ca asta-i lipsa de motivatie.

Dupa multi ani de balet, am abandonat dansul pentru ca ’’imi intrase dragostea in cap’’, iar peste mai putin de un an, am simtit cum toate incheieturile mi se calcarizeaza, aveam lipsa de energie si pofta de viata. In schimb, asa am inteles eu ca in anii in care trebuia sa investesc in lucruri importante de dezvoltare personala, am pierdut timpul si energia  pentru drame, muci pe pereti, si inca-mi mai asumasem pe deasupra si un rol de victima intr-o relatie bolnava.

E foarte greu sa intelegi si sa realizezi cu tot sufletul si cu toata mintea ca lucrurile nu merg bine, apoi, e si mai greu sa le schimbi. Pentru ca mai intii de toate trebuie sa gasesti resursele necesare ca sa intelegi ce si unde ai gresit.

Pentru mine procesul de redescoperire inca dureaza. Mai intii am scapat de relatia putreda de mucegai si putoare care durase mai mult de cinci ani. O relatie in care eu copiam si duceam mai departe rolul mamei mele. Adica, cel de victima. Am luptat cu frica de a ramine singura, am acceptat gindul ca pot trai fericita si fara barbat, ca mai apoi sa apara in viata mea cineva absolut radical diferit de prima relatie. Si acum stiu ca asta s-a intimplat doar pentru ca eu ma schimbasem pe dinauntru, pentru ca eu deja aveam alta imagine despre cum vreau sa fie urmatoarea mea relatie. Oricum ”victoria” e meritul sotului meu, pentru ca el a fost cel care a avut atita rabdare sa sape in mine si sa ma faca sa scot tot rahatul adunat de ani de zile. Nu stiu daca puteam fi mai norocoasa!

Mi-a trebuit timp sa-mi analizez propriul comportament, rolul parintilor mei in relatia lor, sa le inteleg si sa le accept greselile si sa nu vreau sa le repet in viata mea, m-am iertat pe mine, i-am iertat pe dinsii si pe altii, si am inteles ca nimeni nu e responsabil de fericirea mea decit eu singura. Am scapat de copilarism, de naivitate si am inceput sa ma construiesc din nou pe mine de la inceput.

Au mai trecut citiva anisori pina am inteles cum sa merg inainte, cum vreau sa traiesc, cum vreau sa arate viata mea, cum sa aleg oamenii din jurul meu, cine-s prietenii mei, chiar daca asta de la bun inceput a presupus sa ramin singura. Pare strasnic, dar nu-i alta cale. Trebuie sa incepi cu curatenia si sa faci loc pentru ceea ce trebuie sa vina in continuare.

Mi-am schimbat profesia si am inceput sa fac studii in domeniul care-mi aduce absoluta satisfactie. Apoi mi-am tuns parul, de la codita lunga care ma facea sa arat ca o samariteanca, la par de baietel. Scurt de tot. Apoi mi-am facut curatenie in casa, am aruncat lucruri si amintiri, gen obiecte, haine, scrisori. Deschideam dulapul si luam fiecare piesa vestimentara si ma intrebam cum ma simt eu cind o port. Asa am descoperit ca multe dintre ele nu ma mai reprezentau, nu ma faceau deloc fericita. Am ajuns sa donez aproape totul, si faptul ca nu aveam resurse suficiente ca sa le inlocuiesc, nu ma incalzea deloc atunci cind imi aminteam cit de nesigura ma sinteam cind le purtam. Ele reprezentau frica, neincrederea, nu pot si nu merit. Si pina nu arunci toata mizeria  asta din tine, nimic nu se schimba, nimic. Dar oamenii se imbolnavesc de la nefericire, de la stres si nici macar nu-si dau seama.

Eu la 25 de ani aveam un inceput de gheb in spate, exact ca si maica-mea la 55,  ma indoiam de la jumatate si nu era nimic altceva decit locul unde se adunau stresul si frustrarile mele zi de zi. Si am inteles ca trebuie sa le dau drumul, dar cum? Cum? Prin sport. Sport si disciplina. Asa am inceput sa alerg si sa practic yoga.

Sub ochi aveam riduri si mai tot timpul eram constipata. Iar asta, pentru ca adunam nefericire si nemultumire. Eram iritata si suparata tot timpul,  pe toti si pe toate. Ce-am facut? Am facut pace cu mine si am inceput sa cer ajutor cind imi era greu sau nu reuseam. Si am schimbat alimentatia, care a venit mai mult de la sine, treptat, odata ce-am lasat si fumatul si am inceput sportul. Si cind am realizat toate lucrurile astea, mi s-a facut atit de mila de mine, incit ma inecam in bocete. Nu puteam intelege cum mi-am chinuit organismul atit de mult. Acum respir usurata ca am trecut peste asta, ca Eu am putut.

In prezent imi doresc foarte mult un copil. Dar inainte de copil, vreau sa-mi modelez caracterul si personalitatea.

Pentru ca un copil nu mosteneste doar genele fizice, ci si cele psihice. Iar eu vreau sa devin un om mai bun pentru mine si copilul meu.

Text: Anonim

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 18