Din viață

Roșcatul: fuga de libertate și libertatea de a fugi

Când eram mică aveam un câine roșcat. Nu știu când a apărut la casa noastră și nu știu care e motivul că taică-meo la acceptat. Tot ce știu, e că mereu era acolo. În același loc. În aceeași cușcă. Avea ochi albaștri, fioroși și nu permitea la nimeni să se apropie de el, cu excepția lui taică-meo. Chiar dacă ne vedea în fiecare zi, chiar dacă îi duceam mâncare, pe alt cineva el nu recunoștea.

Alt lucru care nu mi-l pot explica, este de ce tata a acceptat un câine la casă. Tata era categoric împotriva lor. Bătrânul de culoare roșie este unicul pe care mi-l amintesc să fi avut ”onoarea” să stea în fața casei. Tata i-a încredințat ograda lui și l-a acceptat în calitate de ”paznic”. Deși, el este convins că un câine legat la poartă este înspăimântător. Și în cei 30 de ani de existență a mea, de când îl cunosc, rămâne stoic în convingerile lui. El spune că sunt cel puțin 3 motive pentru care nu are nevoie de câine la casă.

1.Animalul face prea multă gălăgie (cu treabă și fără treabă, câinele mereu latră)

2.În cazul în care se dezleagă poate fi periculos pentru copii, dar și pentru alți oameni care intră în ogradă.

3. În cazul în care o să năvălească hoții sau ”oamenii răi”, oricum câinele n-o să te salveze. (E și logic – câinele e legat. N-are cum să sară în apărea.)

Păi iată, acest câine fioros, a apărut în ograda noastră într-un mod misterios. Nu știu cum și-a obținut acest drept, cert este că exista un respect puternic între tata și el. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată pe tata să-l fi mângâiat, sau să fi comunicat cumva cu animalul, dar era un fel de legătură emoțională între ei, pe care n-o înțelegeam. Dar, pe de altă parte, n-am văzut vreodată ca animalul să fie asuprit de tata. Am auzit doar. Mi-a spus mama că tata l-a bătut rău atunci când m-a mușcat.

Aveam vreo 9 ani. Și deși aveam o frică enormă de câini (care pe de o parte a fost acumulată de la alte ”comunicări” cu câini, pe de altă parte, frica a fost moștenită și educată de tata), am îndrăznit să mă apropii de colțos. M-am uitat la el cu milă, am văzut că este trist și însingurat și m-am gândit că o mângâiere i-ar face bine. Credeam că n-o să se mai simtă abandonat, dacă ne ”facem” prieteni. M-am apropiat de el la o distanță foarte mică. Niciodată n-o mai făcusem până atunci. Deși cu întreg corpul mă îndreptam spre el, creierul meu era ros de o întrebarea ”are sau nu are dreptate tata – este chiar atât de periculos câinele nostru?”

Am întins mâna deasupra capului ca să-l netezesc. Și fără să reușesc să-l ating, s-a aruncat în viteză la mine. Supărat că-l deranjez, și-a încleștat colții în coapsa mea stângă. Eu, din dorința de a mă apăra, am încercat să mă dau înapoi, dar am alunecat. Și el m-a apucat încă o dată. Deja m-a mușcat de gambă. Nu mai știu ce a fost după, pentru că am căzut în gol de durere. Știu doar că m-am ales cu o sperietură mare, care cu anii, s-a transformat în fobie.

Mai târziu, am aflat că tata a bătut animalul. Și, da, din aceeași zi, câinele a fost mutat în alt loc. A fost discreditat în ochii lui. A fost pus într-un loc mai îndepărtat, acolo unde eu puteam fi în siguranță (asta în cazul în care nu-mi mai apare dorința de a-l mângâia).

Copilăria mea tardivă a trecut cu frică față de roșcat. Dar, pe lângă frica pe care am căpătat-o față de el, am început să-l respect (un posibil Sindrom Stockholm? :D) Atunci când m-a mușcat, am înțeles că ceea ce vreau eu de la el, nu neapărat că vrea și el de la mine. Și dacă încalc libertatea lui, atunci el poate fi periculos. Ceea ce a și demonstrat. Eu am înțeles. Atâta timp cât nu atentez la singurătatea lui, el va sta cuminte în cușca pe care o are. Fără să vrea să muște (E valabil și pentru oamenii, atunci când au nevoie de singurătate, mai bine să nu insiști cu îmbrățoșările).

Câțiva ani mai târziu, când eram deja adolescentă, roșcatul m-a șocat din nou.

Maică-mea s-a dus să-i dea de mâncare și i-a aruncat o bucată de mămăligă (ea tot nu se apropia de el), în momentul în care i-a aruncat mâncarea, n-a calculat distanța. Așa că mămăliga a ajuns prea departe de el. Câinele a ieșit din cușcă să-și ia bucățica. Și atunci am observat că lanțul i s-a rupt. El nu mai purta lanț. DAR, animalul a ajuns la hotarul care era permis de legătoare și nu l-a întrecut. Nici măcar pentru a-și lua bucata de mămăliga. A ajuns la limită și cu o labă s-a întins să-și ia hrana. Totuși, dacă lanțul nu mai era la gât, corpul a depășit lungimea lanțului. Și câinele pur și simplu s-a speriat că a ieșit din hotar. S-a speriat atât de mult, încât și-a luat în grabă hrana și a fugit cu ea în cușcă, schelălăind. Și n-a mai ieșit din ea, până n-a venit tata să-l lege. Și l-a legat. În aceleași lanțuri și-a petrecut restul vieții, n-a ieșit niciodată din ele. A murit în aceeași cușcă, în același lanț – orb și bătrân.

De câte ori am libertatea să aleg ceva, de atâtea ori mă gândesc la roșcat. Mă gândesc cât de înfricoșătoare era pentru el libertatea. Chiar era înspăimântat de ea. Deși era mort de foame, n-a îndrăznit să încalce limita lanțului. Și chiar dacă a încălcat-o, s-a simțit atât de vinovat, încât s-a ascuns în cușcă și și-a așteptat stăpânul să vină ca să-i agațe lanțurile. Roșcatul a fugit de libertate, fără să înțeleagă că are libertatea de a fugi. Sau a înțeles, dar n-a vrut să și-o asume.

Mă întreb, ce l-a speriat cel mai mult – faptul că o să fie pedepsit că a ieșit din spațiul său, faptul că în sfârșit ar fi fost liber să alerge unde-i văd ochii, faptul că ar putea să moară de foame dacă nu mai este legat. Ce l-a speriat?

Sau poate nu l-a speriat nimic? Poate că instinctele lui erau atât de bine tocite, încât el nu mai știa să le asculte și să le urmeze? Sau poate el n-avea nevoie de libertate. N-avea nevoie de ea. Dar n-avea nevoie de ea, sau pur și simplu nu știa la ce o poate folosi.

Nu știu.

Un lucru știu, mi se întâmplă și mie să mă trezesc uneori cu ”lanțul rupt”. Încep să văd că am libertate mai mare decât îmi permit să accept. Și aici vorbesc de niște libertăți simple (de a mă odihni, de a râde, de a dormi, de a dansa, de a iubi, de a călători, de a … de a… de…) Și am înțeles, de multe ori aleg să fac același lucru: îmi iau speriată mămăliga și fug în cușcă. Și mă asigur că nimeni n-a văzut că eu am trecut de limită.

Da, uneori eu fug de libertate fără să accept libertatea de a fugi.

Text: Laura Grigore

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 16