Dragă redacție

Să nu lăsați pe nimeni să vă micșoreze

– Tu pe Natalița ai iubit-o mai mult decât pe Marința.

– De ce spui asta?

– Fiindcă cu Natalița ai stat trei ani în concediu, dar cu Marinuța, de la jumătate de an vrei să ieși la lucru!

***

– De unde cucuiul ăsta?

– Marina a căzut azi din pat, dar nu-i nimic grav…

– Iaca, dacă nu lucrai, puteai să te dedici mai mult copilului și nu se întâmpla asta!

***

– De ce nu-ți place să stai cu copiii? Nu înțeleg, tu doar ești mamă!

– Sunt mamă, dar sunt și om, și mă simt izolată. Vreau să reiau contactul cu societatea, să ies din casă…

– Ieși din casă, poftim, uite câte mame sunt în curte, în stradă! Vorbește cu ele!

***

– Dacă statul îți oferă trei ani de concediu pentru îngrijirea copilului, atunci stai acasă trei ani.

– Eu nu mai pot, vreau să lucrez, să câștig un ban în plus, să socializez… Mă plictisesc acasă.

– Ești mamă de la natură, înseamnă că natura te-a înzestrat cu răbdarea necesară ca să ai grijă de copil.

***

– De ce nu stai tu cu ei?

– Eu sunt bărbat, mie natura nu mi-a dat atâta răbdare…

***

Nu am avut depresie post-natală. În schimb, soțul meu a avut-o. Și mi-o servea în fiecare seară când venea de la seviciu. Prin replici, critici, manipulări și eschivări.

Îmi iubeam copiii. Îi iubeam pe ambii la fel. Eram disciplinată, harnică, polivalentă… Doar eu știam cum era să-i îngrijesc și să lucrez part-time, în limitele celor patru pereți și celor 24 de ore. Făceam totul ca să nu fiu redusă doar la noțiunea de mamă. Fiindcă nu-mi plac limitele, nici stagnarea. Fiindcă copilul, care e Viața, în toata splendoarea ei, nu trebuie să absoarbă toate viețile din jurul lui…

Din păcate, trăiam alături de cineva, care, zi de zi, îmi amintea că nu sunt o mamă ca toate celelalte. Și știți de ce? Fiindcă el însuși se simțea limitat de rolul său de tată și-și revărsa frustrările asupra mea. Iar asta, am înțeles-o destul de târziu…

Dar până atunci a trebuit să fac ședințe prin telefon, având un sân în gura Marinuței; a trebuit să scriu rapoarte în pijama și cu părul nespălat de cinci zile; a trebuit să mă cert cu baba de la etajul inferior, pe care o deranja căruciorul care scârțâia prin apartamentul meu; a trebuit să o pișc pe Marinuța, ca să țipe cât poate de tare și să adoarmă epuizată de plâns (am făcut și asta); a trebuit să-mi astup urechile când treceam pe lângă alte mămici, care vorbeau în fraze siropoase, de câte ori a făcut bebe caca și ce minunată e noua oliță muzicală!; a trebuit să țip la copii și să mă închid în baie în minutul următor, ca să plâng; și, bineînțeles, a trebuit să servesc la cină, timp de câteva zile în șir, o supă-cremă pentru bebeluși, fără gust si fara culoare. Poftă bună!

La un moment dat, simțeam cum crește un monstruleț în mine, hrănit din tristețe, durere, frustrare și insomnie. El ieșea la suprafață în fiecare seară când adormeam copiii și îmi puneam întrebări la care nu găseam niciodată răspunsuri.

El creștea, eu mă micșoram. Devenisem mică în modul meu de a gândi, de a vorbi, de a privi oamenii… de a trăi, pur și simplu.

Și asta nu e corect…

Într-o zi i-am zis soțului meu: „Ia-ti monstrulețul, căci e al tău. Cu el o să trăiești de azi înainte.”

*** Copiii au crescut și eu împreună cu ei.

Sunt minunate, Natalița și Marinuța, cu strigătele, energia și frumusețea minții lor!

Sunt minunate și întâlnirile noastre de familie.

Sunt minunate și pozele din album, mai ales cele legate de maternitate.

Sunt minunată și eu, cea care cunosc ce se află în spatele acestor splendide poze.

Text: Lidia R.

Imagine:  Pierre-Auguste Renoir

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 11