Dragă redacție

Sa nu lasati pe nimeni sa va miscoreze

– Tu pe Natalita ai iubit-o mai mult decit pe Marinuta.

– De ce spui asta?

– Fiindca cu Natalita ai stat trei ani in concediu, dar cu Marinuta, de la jumatate de an vrei sa iesi la lucru!

– De unde cucuiul asta?

– Marina a cazut azi din pat, dar nu-i nimic grav…

– Iaca, daca nu lucrai, puteai sa te dedici mai mult copilului, si nu se intimpla asta!

– De ce nu-ti place sa stai cu copiii? Nu inteleg, tu doar esti mama!

– Sint mama, dar sint si om si ma simt izolata. Vreau sa reiau contactul cu societatea, sa ies din casa…

– Iesi din casa, poftim, uite cite mame sint in curte, in strada! Vorbeste cu ele!

– Daca statul iti ofera trei ani de de concediu pentru ingrijirea copilului, atunci stai acasa trei ani.

– Eu nu mai pot, vreau sa lucrez, sa cistig un ban in plus, sa socializez… Ma plictisesc acasa.

– Esti mama de la natura, inseamna ca natura te-a inzestrat cu rabdarea necesara ca sa ai grija de copil.

– De ce nu stai tu cu ei?

– Eu sint barbat, mie natura nu mi-a dat atita rabdare…

Nu am avut depresie post-natala. In schimb, sotul meu a avut-o. Si mi-o servea, in fiecare seara cind venea de la seviciu. Prin replici, critici, manipulari si eschivari.

Imi iubeam copiii. Ii iubeam pe ambii la fel. Eram disciplinata, harnica, polivalenta… Doar eu stiam cum era sa-i ingrijesc si sa lucrez part-time, in limitele celor patru pereti si celor 24 de ore. Faceam totul ca sa nu fiu redusa doar la notiunea de mama. Fiindca nu-mi plac limitele, nici stagnarea. Fiindca copilul, care e Viata, in toata splendoarea ei, nu trebuie sa absoarba toate vietile din jurul lui…

Din pacate, traiam alaturi de cineva, care, zi de zi, imi amintea ca nu sint o mama ca toate celelalte. Si stiti de ce? Fiindca el insusi se simtea limitat de rolul sau de tata si-si revarsa frustrarile asupra mea. Iar asta, am inteles-o destul de tirziu…

Dar pina atunci, a trebuit sa fac sedinte prin telefon, avind un san in gura Marinutei; a trebuit sa scriu rapoarte in pijama si cu parul nespalat de cinci zile; a trebuit sa ma cert cu baba de la etajul inferior, pe care o deranja caruciorul care scirtiia prin apartamentul meu; a trebuit sa o pisc pe Marinuta ca sa tipe cit poate de tare si sa adoarma epuizata de plins (am facut si asta); a trebuit sa-mi astup urechile cind treceam pe linga alte mamici, care vorbeau in fraze siropoase de cite ori a facut bebe caca si ce minunata e noua olita muzicala!; a trebuit sa tip la copii si ma inchid in baie in minutul urmator, ca sa pling; si bineinteles, a trebuit sa servesc la cina, timp de citeva zile in sir, o supa-crema pentru bebelusi, fara gust si fara culoare. Pofta buna!

La un moment dat, simteam cum creste un monstrulet in mine, hranit din tristete, durere, frustrare si insomnie. El iesea la suprafata in fiecare seara cind adormeam copii si imi puneam intrebari la care nu gaseam niciodata raspunsuri. El crestea, eu ma micsoram. Devenisem mica in modul meu de a gindi, de a vorbi, de a privi oamenii… de a trai, pur si simplu.

Si asta nu e corect…

Intr-o zi i-am zis sotului meu: Ia-ti monstruletul, caci e al tau. Cu el o sa traiesti de azi inainte.

***
Copiii au crescut si eu impreuna cu ei.

Sint minunate Natalita si Marinuta, cu strigatele, energia si frumusetea mintii lor!

Sint minunate si intilnirile noastre de familie.

Sint minunate si pozele din album, mai ales cele legate de maternitate.

Sint minunata si eu, cea care cunosc ce se afla in spatele acestor splendide poze.

 

Autoare: Lidia R.

Imagine:  Pierre-Auguste Renoir

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 19